Continuare de AICI:
Palestina este un pământ cu torente și izvoare; Ierusalimul este scăldat de apele liniștite ale lacului Siloe. Fluviile sunt factori de fertilizare de origine divină, ploile și roua aduc rodire și exprimă bunăvoința lui Dumnezeu. Fără apă, nomadul ar fi neîntârziat condamnat la moarte și ars de soarele Palestinei; de aceea, apa întâlnită în drum este ca mana: ea potolește setea și îl hrănește. Se înțelege de ce apa este cerută prin rugăciuni, de ce este obiect al implorării. Dacă Dumnezeu aude strigătul robului Său, El trimite o ploaie sau face să răsară în calea drumețului vreun puț sau vreun izvor. Legile ospitalității cer ca oaseptului să i se ofere apă rece și ca gazda să-i spele picioarele ca să se poată odihni. Întreg Vechiul Testament preamărește virtuțile apei. Noul Testament va prelua această moștenire și va ști să o folosească.
(Jean Chevalier & Alain Gheerbrant,
Dicționar de simboluri, vol. I, Artemis, București, 1995, p. 110)