În timpul Republicii, femeile romane se îmbrăcau aproape la fel cu bărbații. Deosebirile erau minore, iar asemănările frapante. Această derapare spre centru, în căutarea unui punt imaginar comun nu este ceva modern. Rădăcinile se pierd în vremuri demult apuse…
Bărbații purtau pannus-ul cunoscut, peste care adăugau una sau două tunici suprapuse. Femeile adăugau acestei vestimentații doar strophium-ul, adică strămoșul sutienului modern. Bărbații purtau în sezonul rece o togă pe deasupra, femeile idem. Este doar un detaliu că toga feminină era mai lungă și cu mai multe pliuri.
Această sincopă vestimentară durează secole la rând. Abia pe la jumătatea secolului al XIV-lea suntem martorii unei rupturi evidente. Din acest moment – în împrejurări interesante – veșmântul masculin se deosebește net de cel feminin. Primul este scurt și ajustat pe corp; celălalt este lung și fluturând. Lucrurile încep să intre în normalitatea lor, iar ținuta vestimentară începe să se plieze tot mai natural pe identitatea individului. Bărbații obțin – în resortul lor psihologic – un plus de masculinitate; femeile obțin și ele – în același resort – un plus de feminitate.
Considerațiile istorice le oprim aici. Aprecierile nu. Cred că modernitatea înseamnă și acest amestec între masculin și feminin. Stilurile vestimentare glisează de la un gen la altul, iar articolele unisex nu sunt decât un capitol a acestei provocări. Dacă Dumnezeu era preocupat în Pentateuh inclusiv de specificacitatea ținutei, cred că nu era întâmplător. În virtutea celor spunse cred că fetițele trebuie obișnuite de mici cu faptul ca sunt… fetițe, iar băiețeii la fel. Dacă totuși haina nu-l face pe om, haina spune totuși de ceea ce este în om. Să fim ceea ce am fost lăsați să fim și să ne reprezentăm genul cu demnitate.
Găsesc articolul, ca o predică foarte subtilă, reușită! Nu știu, însă, în ce măsură este perceput mesajul, la valoarea la care se vrea de către autor…
Ținând cont de faptul că mi se pare scris destul de „în meandre”.
Ultimul paragraf potentează minunat ideea cunoștinței că suntem, nu ceea ce vrem, ci ceea ce ni s-a să fim!
Minunat! Mulțumiri!…
Da, cam asta ar fi ideea. Nu suntem ceea ce n-ar place să fim, ci ceea ce ne-a fost dat (să fim).
Mă bucur că v-a plăcut!
hmmmm….