Iustin Martirul și Filozoful

I

Fără îndoială că Iustin a fost cel mai important apologet al secolului II. Cel puțin două idei creative îl califică: Hristos drept Logosul cosmic și Creștinismul drept adevărata filozofie.

(Roger E. Olson)

Ca și creștin, Iustin a purtat veșmântul distinctiv al filozofilor și a devenit în felul său un învățător care le prezenta ascultătorilor săi filozofia creștină.

(Jonathan Hill)

S-a născut în jurul anului 100 în localitatea Flavia Neapolis (Palestina). După unii acesta ar fi fost cândva vechiul Sihem. Dacă într-adevăr lucrurile au stat așa, amănuntul este oarecum exotic. Potrivit propriilor descrieri, Iustin era fiul lui Priscus și nepotul lui Bacchius. Părinții săi erau păgâni și este puțin probabil să fi avut vreo rudă creștină în familie. Prin urmare, aveam de-a face cu un copil crescut într-o familie cu dare de mână și cu o educație aleasă, dar departe de credința creștină.

Încă de mic este atras de filozofie. Nemulțumit de ceea ce găsește în doctrinele filozofilor, Iustin se lansează într-o căutare mai amplă. În Dialogul cu Trifon, el dezvăluie pe larg acest periplu. De aici aflăm despre primul său profesor, un filozof stoic , dar care l-a dezamăgit la scurt timp. A urmat apoi cursurile unui alt profesor, un aristotelian (peripatetician), care i-a vorbit mai atrăgător dar a pretis plata cursurilor oferite. L-a părăsit și pe acesta pentru a ajunge în preajma unui alt profesor, un pitagoreu. Acesta l-a chestionat în ceea ce privește cunoștințele lui Iustin în materie de geometrie, iar faptul ca nu avea astfel de cunoștințe l-a făcut să plece mai departe. Dezamăgit, Iustin a mai făcut o încercare mergând la un profesor recent venit în oraș, un platonician. Acesta i-a deschis anumite căi, dându-i o anumită satisfacție. Iustin declara:

Înțelegerea lucrurilor netrupești mă încânta foarte mult, iar contemplarea ideilor dădea aripi judecății mele. De aceea, socoteam că nu avea să treacă prea multă vreme până să devin înțelept și, în neghiobia mea, nădăjduiam să văd pe Dumnezeu față către față; căci acesta este scopul filozofiei lui Platon.

Iustin pleacă totuși din orașul natal și se îndreaptă spre Antiohia. Locul convertirii lui nu se cunoaște cu siguranță, dar știm că a petrecut o seară pe malul mării. Întâlnește un bătrânel cu care intră în dialog. Acesta îl atrage și îl șochează în același timp. I se demonstrează pas cu pas cum toate ideile filozofice sunt insuficiente și șubrede. Bătrânul i-a vorbit despre Isus și despre profeții VT, iar după aceasta interesantă discuție nu l-a mai întâlnit niciodată. Iustin descrie:

Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți, ca și de bărbații aceia care au fost prietenii lui Hristos. Și, cândindu-mă la cuvintel lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru aceasta sunt filozof.

După convertire Iustin pleacă la Efes. Aici a avut loc dialogl său cu Trifon, apoi se îndreaptă spre Roma, unde va deschide o școală filozofică în care se va preda credința creștină. Tot mai mulți oameni sunt atrași de această școală datorită erudiției și stiulului său. Dar și criticile încep să se întețească. Așa intra în scenă un anume filozof cinic pe nume Crescens. Acesta a fost cel mai aprig adversar al lui Iustin. În final, Crescens îl va denunța pe Iustin drept creștin, iar acesta din urmă este decapitat împreună cu șase dintre ucenicii lui de prefectul roman Rusticus.

Considerat primul Părinte adevărat al Bisericii, Iustin a adus un suflu nou gândirii creștine. Convertit în urma unor discuții cu un anonim bătrânel, Iustin înțelege că profețiile VT sunt net superioare oricăror filozofii. Dintre toți apologeții, Iustin a fost cel mai tributar platonismului. A fost convins până în ultima clipă a vieții ăc platonsmul este bun în sensul că precede revelațional creștinismul.

Apologia I a fost trimisă în jurul anului 155 către împăratul Antonin. În cuprinsul ei, autorul își exprimă mnemulțumriea provocată de nedreptățile făcute creștinilor doar datorită numelui lor. Iustin respinge cu virulență acuzațiile de ateism și imoralitate, argumentând că de fapt creștinii sunt mult mai virtuoși decât păgânii.

Iustin subliniează că, în ciuda acuzațiilor de subversiune, creștinii nu așteaptă o împărăție omenească, fiind evident că nu caută să fugă de moarte, dimpotrivă creștinismul predică justiția divină, determinându-i pe oameni să ducă o viață virtuoasă. El face o comparație interesantă între curăția creștinismului și imoralitatea păgânismului; iar lucrul acesta este afirmat prin trei analogii:

(1) Așa cum înainte de Isus demonii au provocat apariția miturilor, tot astfel, după Înălțare, demonii i-au înviat pe eretici pentru a-i duce în rătăcire pe credincioși (aici sunt menționați Simon Magul, Menandru și Marcion).

(2) Împlinirea profețiilor demonstrează că, spre deosebire de eretici, Isus nu este un om care a vrut să se dea drept Dumnezeu; profețiile sunt în opinia lui principalul argument rațional în favorea creștinismului.

(3) Poveștile mitologice sunt imitații demonice ale profețiilor biblice.

Ultima parte a apologiei vorbește despre viața creștină și furnizează informații despre botez și liturghie. În apendice Iustin reproduce un răspuns scri al lui Hadrian trimis proconsului din Asia (probabil în 124), unde se cereau dovezi care să susțină acuzațiile aduse creștinilor.

Apologia II continuă planul ideatic a primeia. Din păcate singura dintre acestea care a supraviețuit este Dialogul cu iudeul Trifon. Este o lucrare vastă și obositoare scrisă sub formă de dialog, asemenea dialogurilor platoniene. Își propune aici să apere credința creștină și să-i dovedească superioritatea. Față în față cu acuzațiile iudaice, Iustin marșează foarte mult pe caracterul revelațional al creștinismului. Deși relativ recent – în raport cu iudaismul – creștinismul este împlinirea oricărei revelații precedente. Toate aveau să pregătească Întruparea lui Hristos și s-o anunțe.

Sper ca aceste repere biografice să fie de bun augur. Într-o vreme în care și noi suntem chemați să facem apologetică, ar fi tare bine să vedem cum au făcut-o înaintașii. Încă de la naștere, mișcarea creștină a fost expusă atât în raport cu iudaismul, cât și în raport cu păgânismul. Să ne înarmăm cu cele mai bune argumente și să le exprimăm coerent și nepătimaș.

comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.