Itinerarul sufletului: ÎNDUMNEZEIREA („extazul”)

I

Continuare de AICI, AICI, AICI și AICI:

Prin urmare, acum sunt atras de Hristos… Acum m-am predat, întrucât mi-am lăsat viața mea, vederea mea, libertatea mea, înțelegerea mea, m-am făcut lucru care a căzut asupra lui Dumnezeu. Acum m-am predat Lui și El mă ia de mână și mă atrage și mă duce unde vrea El. Sunt prizonierul iubirii dumnezeiești… Singurul lucru pe care-l înțeleg e că acum Hristos Însuși mă atrage spre iubirea Lui. Și singurul lucru pe care-l doresc e acesta: să nu mai aibă sfârșit această stare. Doresc ca această răpire a mea, această libertate deplină de care mă bucur acolo, să continue…

Acest extaz nu este o ieșire din ființa noastră, ci o mutare a ființei noastre. Prin urmare, ce simte creștinul care a ajuns în acest moment, care a iubit pe Hristos și cunoscut pe Hristos? Cum e viața lui de zi cu zi în clipele retragerii harului și în clipele intensității lui? Pe acestea două le va cunoaște până la moarte. De aceea și setea nu dispare niciodată.

În viața lui de zi cu zi, creștinul se bucură neîncetat de liniște, pace, iubire. Viața lui e o pace, o liniște, o iubire, o bucurie, o siguranță. În același timp însă se întâmplă ceva: toată această existență a lui are ceva irațional… Deși ești pe pământ trăiești cu totul în cer… Cel care stăpânește peste toate, iată-L aproape! Și te pune înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru îl face această pătimire a lui Hristos… Acest om… trăiește în aceeași lume, respiră același aer, are aceleași ispite, obiective, dar în el păcatul nu mai există; toate în el au fost inundate de har. Aceasta e viața lui de zi cu zi…

Aceste momente, alternanțele între viața sa prozaică și salturile sale în spațiul cerului, îl fac să dobândească ceea ce numim o intimitate cu Dumnezeu. Cerul, Dumnezeu îi devin ceva cunoscut încă din această viață… Acum, în măsura în care am intimitatea dumnezeiască, am și descoperiri dumnezeiești. Dumnezeu mi se descoperă în mintea mea. Acum încep să intru în tainele dumnezeirii… Cred că acesta este scopul pentru care Dumnezeu a aruncat sufletul în furtuna vieții și iadului pământului atunci când a păcătuit: ca să înceapă să redobândească aceste experiențe. Când simțim că suntem exilați, că trăim fără Dumnezeu, atunci să ne aducem aminte de acestea. Să dorim să ducem o asemenea viață…

Îndumnezeirea e o acțiune continuă și o energie dinamică; nu e ceva care are loc o dată pentru totdeauna. Îndumnezeirea e o stare și un dinamism, ceva ce se săvârșește încetul cu încetul; întregul ei se va realiza însă eshatologic, în viața de dincolo. 

Prin urmare, momentele mele prozaice, când voi intra în această întrepătrundere (perichoresis) cu Dumnezeu, când voi face acest salt, momentele mele prozaice vor fi momentele unei pătimiri a lui Hristos. Această pătimire a lui Hristos e tocmai căutarea lui Hristos. În același timp, sărind și având descoperiri, Îl găsesc pe Dumnezeu, Îl dobândesc pe Dumnezeu. Prin urmare, căutându-L, Îl găsesc. Și găsindu-L Îl am, atunci când Îl caut. Acesta e momentul meu de zi cu zi…

Sufletul a învățat acum singur să se roage neîncetat… E vorba de o rugăciune neîncetată făcută nu din necesitate, nu fiindcă trebuie, ci fiindcă nu poate să facă altfel. În măsura în care L-a gustat pe Dumnezeu, sufletul nu poate să facă altfel, fiindcă rugăciunea e o expresie, o zămislire a iubirii de Dumnezeu și, prin urmare, a comuniunii și unirii cu Dumnezeu… Rugăciunea se oprește când urc acolo sus. Acolo suntem posedați; acolo suntem ocupați de Dumnezeu; acolo El ni Se descoperă, ne aprinde, ne face foc, acolo razele Lui ne-au încercuit, ne-au spălat de jur-împrejur și ne-au făcut ce este El. Ca atunci când iei o bucată de fier și o arunci în foc, și ea devine întreagă foc, tot așa devin și eu acolo. Acolo rugăciunea e un extaz. Dar aici unde sunt supus rațiunii mele, aici mă rog fiindcă astfel îmi exprim iubirea mea de Dumnezeu, îmi exprim comuniunea mea și unirea mea cu Dumnezeu. 

Prin urmare, această iubire a mea nu mai este o lucrare a minții, ci o lucrare a omului întreg. De aceea spuneam că se roagă inima. Dar vedeți cum poate să se roage inima? Prin urmare, se roagă inima, adică omul întreg. Omul întreg se înalță la Dumnezeu.

(Din volumul Viața în Duh, de Emilianos Simonopetrinul; extras dintr-o cateheză rostită la Atena, pe 27-28 mai 1973)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.