Ce-ar fi să vedem și în politica românească oameni care trec prin vremuri grele fără să crâcnească, fără să caute platouri ferite, fără să se lepede de luntrea în care au pozat când vremurile erau line și funcțiile înalte? Ce-ar fi să vedem oameni care rămân loiali? Ce-ar fi să vedem oameni care nu se preschimbă la prima încercare și știu să tacă, lăsând faptele să vorbească în locul lor? Ce-ar fi să vedem foști miniștri, primi-vicepreședinți și parlamentari care nu își expun ulcerul și nu cred că înlocuirea lor a tăiat în două mersul istoriei? Ce-ar fi să vedem, pur și simplu, oameni care fac politică fără să ceară, fără să pretindă și fără să bată artistic din picior? Ce-ar fi ca acești oameni să apară în public singuri, neînsoțiții de bust și soclu? Ar fi prea mult?
(Traian Ungureanu)