S-a susţinut că internetul avea să schimbe democraţia. De la adoptarea lui pe scală largă, în anii 1990, el a adus,într-adevăr, schimbări importante în modul de funcţionare a democraţiilor avansate. Mai ales trei dintre ele sunt semnificative.
Prima se referă la felul în care se desfăşoară campaniile politice. În aproape fiecare campanie electorală importantă, sunt utilizate instrumente on-line pentru strângerea de fonduri, pentru organizarea susţinătorilor, pentru introducerea disciplinei în transmiterea mesajelor electorale, pentru răspândirea informaţiilor şi ţinerea sub observaţie a activiştilor. În ultimii ani, elitele politice au început să exploateze şi potenţialul remarcabil al big data în realizarea profilului cetăţenilor, modelarea comportamentului lor politic, anticiparea intenţiilor de vot şi adaptarea în consecinţă a reclamelor şi a resurselor organizaţionale. Schumpeter ar fi fost în culmea fericirii: acest proces reprezintă efectiv imaginea în oglindă a tehnicilor utilizate de companii în scopul realizării profilului consumatorilor şi al introducerii pe piaţă a produselor de larg consum. De exemplu, în campania de realegere a preşedintelui Barack Obama din 2012, informaţiile despre alegători s-au strâns într-o singură bază de date, care a fost combinată cu informaţii culese de pe reţelele de socializare şi din alte părţi. Algoritmii de învăţare automată au încercat apoi să anticipeze cât era de probabil ca fiecare votant să-l susţină pe Obama, să se prezinte la vot, să reacţioneze la mesajele de reamintire şi să se răzgân-dească în urma unei discuţii despre o anumită problemă. Pe parcursul campaniei, s-au făcut, în fiecare seară, 66.000 de simulări ale alegerilor, iar rezultatele s-au folosit în vederea alocării resurselor: „cine să fie sunat, la ce uşi să se bată, ce să se spună”. Patru ani mai târziu, la alegerile prezidenţiale din 2016, s-a spus că firma de consultanţă politică Cambridge Analytica (la ale cărei servicii a apelat Donald Trump) a cules date despre 220 de milioane de persoane – aproape întreaga populaţie cu drept de vot a SUA – realizând profilul psihologic al fiecărui alegător pe baza a 5000 de elemente distincte. Aceasta a permis organizatorilor campaniei lui Trump să utilizeze, în reţelele de socializare, boţi (sisteme de IA) şi reclame îndreptate cu o precizie excepţională spre alegătorul individual. Rezultatul obţinut a fost cel visat de orice candidat aflat în campanie: o modificare de mari proporţii a opiniei publice. Această nouă abordare, bazată pe date, a fost numită „manipularea consimţământului” sau, mai rău, „maşina de propagandă IA transformată în armă”.
În al doilea rând, internetul a modificat relaţia dintre guvern şi cetăţeni, ajutându-i să conlucreze în vederea soluţionării problemelor de politică publică. Consultaţiile on-line, guvernarea deschisă, petiţiile electronice, elaborarea de reglementări pe cale electronică, crowdsourcing-ul (ca în Estonia şi Finlanda), hackathon-urile şi alocarea participativă a bugetului (ca la Paris, unde locuitorii fac propuneri şi votează destinaţia banilor publici) – toate acestea sunt modalităţi noi de a identifica idei originale, de a supune politica examinării şi perfecţionării, de a aduce resurse din sectorul privat pentru a sprijini proiecte majore şi de a creşte eficienţa şi legitimitatea guvernării. Noţiunea de e‑guvernarea stat la baza unei întrebări puse de Beth Simone Noveck: „Dacă putem să creăm algoritmi şi platforme care să se adreseze anumitor consuma-tori, atunci nu putem să ne adresăm anumitor cetăţeni în scopul mult mai important de a înfăptui administraţia publică?” Răspunsul pare să fie un nesigur „da”.
În al treilea rând, internetul a modificat relaţia dintre cetăţeni şi alţi cetăţeni prin facilitarea apariţiei asociaţiilor şi mişcărilor on-line. Activiştii Primăverii Arabe, MoveOn, Occupy, mişcarea antiglobalizare, susţinătorii „dreptului de a muri”, „hacktiviştii” Anonymous – toate aceste grupuri au folosit inter-netul pentru a-şi coordona acţiunile şi a protesta cu totul altfel ca înainte (dacă poate fi vorba de aşa ceva). Urmarea este aceea că grupurilor de interese de şcoală veche, precum sindicatele, breslele şi cluburile, li s-a adăugat o nouă şi uimitoare diversi-tate de asociaţii on-line care au nevoie de timp şi bani mult mai puţini din partea membrilor lor. Să dai un like pentru o anumită cauză pe Facebook sau să retransmiţi o declaraţie politică pe care o agreezi este mult mai puţin împovărător decât să asişti la plictisitoare şi nesfârşite întruniri în subsolul bisericilor. De regulă, grupurile on-line se măresc, se transformă şi se destramă mult mai repede decât cele off-line. În consecinţă, ecosistemul nostru politic este mult mai agitat decât în trecut. El a fost considerat pe bună dreptate drept „pluralism haotic”.
(Fragment din Politica viitorului. Tehnologia digitală și societatea, de Jamie Susskind)