Două decenii de internet pe plaiuri mioritice. Începuturile au fost timide, însă evoluția întregii rețele a fost impresionantă. Debutul a fost asistat logistic și financiar de Fundația Soros, iar apoi lucrurile au mers de la sine. Profesioniștii s-au înmulțit, întreprinzătorii au prins ideea. Sub diverse tutele, internetul a început să pătrundă acolo unde n-ai fi gândit, iar românii au fost mai online ca niciodată.
Urmărind filmulețul am fost surprins de două lucruri. În primul rând, sunt frapat de rapiditatea cu care s-a mișcat întreaga structură virtuală. Această sete informațională aș pune-o (și) pe seama secetei din comunism. Dacă înainte eram prost sau deloc informați, după Revoluție am început să ne înfruptăm cu nesaț de tot ce mișcă în spațiul virtual. În al doilea rând, sunt frapat de omniprezența virtualității și dependența crescândă față de ea. Servicii banale sunt acum trecute toate prin calculator și, implicit, prin internet. Mișcarea documentelor, a banilor, a bunurilor și a ideilor este dependentă de acest spațiu. Nu mai știm trăi altfel, dacă am apucat să-l utilizăm pe o scară largă.
Însă, așa cum observăm adesea, internetul are și el prizonierii lui. Mai ales printre tineri, victimele pornografiei își întind brațele după ajutor. Cele ale jocurilor online, de asemenea. Într-o formă ceva mai domoală, navigatorii perduți ore în șir pe valurile derutante ale internetului trimit SOS-uri. Ce-i de făcut? Nu mai putem da înapoi. O întoarcere în 1993, când totul părea o pură ficțiune sau un ideal prea înalt, nu este posibilă. Acum – din necesitate sau obișnuință – realitatea fizică ne este dublată de cea virtuală. Pendulăm între acești doi poli, iar interfața prin care ne conectăm la rețea ne devine o extensie mentală. Noi provocări se ridică, noi dependențe, noi orizonturi. Cine a fost credincios înainte, va fi și acum. Ba mai mult, acum când ispita este atât de aproape și de facilă, moralitatea și statornicia noastră poate lumina mult mai mult.
Internetul în România
I