În dezbatere: DONAREA DE ORGANE

În ultimele zile am aflat despre o statistică sumbră ce ne incriminează, ca nație. Doar 34% dintre români donează organe când este vorba de moartea cerebrală a unui membru din familie. Acest procent ne situează pe ultimul loc între țările membre ale Uniunii Europene. Suntem foarte retincenți când e vorba să facem acest gest, atât în ceea ce ne privește (printr-o declarație prealabilă, din timpul vieții), dar și în ceea ce-i privește pe cei dragi. Considerăm că semnând pentru recoltarea de organe când cineva de-al nostru e deja în moarte cerebrală este un gest deplasat, poate chiar imoral.

În respectiva declarație-tip se stipulează: Declar că înțeleg gestul meu ca fiind un act profund umanitar și nu am nici un fel de pretenții materiale sau de altă natură. Greu este s-o faci în dreptul tău, anticipat, dar parcă-i mai greu când trebuie să semnezi pentru cineva apropiat. Toți care au trecut pe aici recunosc dificultatea, tragismul situației. Cu lacrimi în ochi povestesc despre acel moment, despre acea sfâșiere. Apoi, după ce lucrurile se mai decantează cât de cât, se simt oarecum consolați. Au făcut o faptă bună, au salvat în mod indirect viețile altor oameni, chiar dacă totul s-a consumat în mijlocul propriei lor drame. Au fost pentru câteva momente eroi anonimi dar care au pledat pentru viață. Ce-i drept, nu viața celui drag, pentru viața unor străini pe care – conform legii – niciodată nu-i va noaște personal.

Cu toate acestea, numărul conaționalilor noștri dispuși la o asemenea jertfă sunt puțini. De ce oare? Să fie la mijloc un soi de egoism nedetectat care se manifestă virulent pe fondul durerii?! Se prea poate. De ce ai salva viața cuiva în vreme ce tu ți-o pierzi pe a ta sau pe a celui drag… Dacă lucrurile stau așa atunci chestiunea este eminamente morală. Trebuie să umblăm la resorturile etice ale ființei noastre, trebuie să ne rescriem antropologiile. Totuși, există  circumstanțe atenuante. Oare cine – când e vorba de o persoană iubită – ar mai putea fi atât de rațional, cine ar mai putea lua hotărâri la rece?! Un al doilea motiv poate intra în joc: sensibilitățile religioase. Așa cum unii – din aceleași motive – nu sunt de acord cu incinerarea, la fel unii cred că a recolta organe dintr-un organism îi modifică integritatea. Cum ar mai putea omul acela aștepta învierea morților dacă n-a fost îngropat întreg, să zicem așa?! Dincolo de fragilitatea argumentului (nu vom învia cu trupurile cu care suntem înhumați!), acest motiv trădează o anumită incultură creștină. Totul se duce mai degrabă spre superstiție și tradiții locale. În fine, cred că mai există o cauză: lipsa de educație. Aici mă refer la o educație umanitară, specifică. Abia scăpați din vacarmul comunist, prinși într-o tranziție prelungă, nimeni nu ne-a prea învățat lecția demnității. Bioetica este un domeniu încă exotic în dezbaterile noastre, iar dacă se face totuși ceva e destul de elitist. Principiile altruismului de situații limită încă nu ni s-au prelucrat așa cum trebuia. Poate că aici avem cel mai mult de lucru. Poate dacă aici am așeza lucrurile în ordine, motivele celelalte ar cădea de la sine.

Nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Chiar îmi doresc să găzduiesc în spațiul virtual o dezbatere pe această temă. Cred ca sunt mult mai multe de spus și cred că mulți specialiști încă nu se aud cum ar trebui. Am un deosebit respect pentru cei care au făcut gestul despre care vorbim. Într-un fel sau altul ei sunt deja niște eroi. Nu cred că spun lucruri gratuite cu asta, chiar cred că așa trebuie priviți. Pe de altă parte, nu-i judec în nici un fel pe cei care n-o fac. Nu sunt eu chemat la asta, mai cu seamă că gestul e unul voluntar și foarte intim. Totul ține de resorturile interioare ale ființei, de tot ce a acumulat acel om în vremuri bune. Însă, merită să discutăm această statistică ce ne ține încă pe locul codaș al Europei.

 

comentarii

Lasă un răspuns la Titel Maghiar Anulează răspunsul

  • Foarte bine punctat frate Ghita ! Eu unul sunt deacord cu donarea de organe si sunt dispus si ale mele sa le donez dupa plecarea mea de aici! Nu este ceva simplu cum spun cei mai multi dar ma gandesc ca prin ceea ce eu fac sau cineva drag mie din familie face, o fac in favoarea altcuiva Si salvez poate o persoana sau chiar doua trei Si atunci cred ca este mai important viata cuiva ca eu sa fiu intreg inmormantat ! Am experimentat in familie doua cazuri din astea, eu sunt in viata cu doi rinichi donati de la un var care a murit in accident in 2008 , daca familia nu accepta ..poate eram mort , mai mult ca atat anul acesta in iunie un frate al meu a murit la 28 ani Si am acceptat toata familia noastra sa facem donatie unui fost coleg al lui de liceu care avea nevoie macar de un riniche pt ca ambii erau plini de tumoare! nu a fost usor pt noi, dar ca Si crestini trebuie sa fim ca Si Dl nostru sa ne jertfim chiar pana a ne da Si.viata ! colegul lui sa intors la Dl Si este sanatatos .. cred ca peste durerea nostra s.a meritat donatia ! Plus de asta de mai multi ani lucrez ca misionar in tarile transculturale Si ma gandesc Si din alt unghi , decat sa fiu ars pe rug sau injunghiat de niste salbatici nu mai bine imi donez organele ca sa fie folosite de cineva ??!!.. asta in cazul un care voi muri in lumea civilizata 🙂 .. ar mai fi multe de scris Dar ma limitez aici 🙂 .. Si asa am scris prea mult ! Mult har , pace Si binecuvantare frate scump !!

    • Foarte bună completarea ta.
      Apreciez munca ce-o faci în misiunea transculturală. Fiecare avem o chemare specială din partea lui Dumnezeu, iar riscurile la care tu te expui sunt demne de toată admirația. Pe de altă parte, apreciez și deschiderea ce-o ai în privința donării de organe. Cred că pe măsură ce ajungem la esența mesajului creștin devenim tot mai deschiși în acest domeniu. Dumnezeu este cel mai mare apărător al vieții, El creatorul ei. Nu facem decât să semănăm cu El atunci când pledăm pentru viață (chiar dacă este a altora).
      Situația concretă pe care ai descris-o mi se pare concludentă. Probabil mulți vor lua seama.
      Domnul să fie cu tine. Te mai aștept cu comentarii oricând ai ceva de spus.

  • am revenit din nou pe aici, aveam o mica curiozitate si as fi vrut sa mai vad completari si sa mai aud si alte parere… dar tind sa cred ca statistica a fost adevarata ca doar 34 % dintre romani sunt deacord cu donarea …se pare ca din cati va viziteaza blogul frate Ghita, suntem singurii care acceptam sa donam organele 🙂 !! Multa pace si binecuvantare!

De Ghiță Mocan

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.