Homosexualii și pretenția la normalitate

H

Ne așteaptă zile încordate. Indignarea este (sau ar trebui să fie) în creștere. Homosexualii au început să mărșăluiască prin Europa și, pe 22, vor mărsălui și prin București. Creștinii de bun simț și teologii echilibrați scriu și vor scrie despre subiect. Orice atitudine etică și bazată pe principiul adevăratei normalități mi se pare binevenită.

Nu e o noutate, se va spune. Da, chiar nu este. Exemplele ilustre  și mult invocate dovedesc vechimea fenomenului. Platon, Aristotel, Leonadro da Vinci și, mai pe românește, George Bălan, iată doar câteva dintre numele recurent amintite. Nimic nou sub soare, în acest domeniu. Apărătorii homosexualității caută (și inventează) modele homosexuale cu impact în istorie și în societate. Însă, zilele acestea altceva doare: opulența.

Nu am auzit de vreo demonstrație homosexuală (înclud în acest termen și lesbianismul), fără agresivitate. Nu am văzut până acum imagini cu vreun marș fără ținute vulgare și fără gesturi lascive în fața camerei. Fiecare cuvânt, fiecare atitudine a homosexualilor se vrea a fi o lecție pentru noi, heterosexualii. Zâmbetul lor pare compătimire (culmea, pentru noi!) și dispreț. O minoritate se joacă pur și simplu cu principiile unei majorități de bun simț.

Puțină istorie. Sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, Marea Adunare Națională revizuiește complet Codul Penal în anul 1968. Printre legile modificate se numără și celebrul Articol 200, care în primul aliniat spunea: relațiile sexuale între persoanele de același sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la cinci ani. Așadar, din acel an nu se mai incrimina doar excepția scandalului public, ci practica în sine. Era suficient să fii homosexual și intrai sub incidența legii, ca să nu mai vorbim de opulență. (Cazul acuzației nedrepte împotriva lui Paul Goma este celebru!)

Lucrurile au rămas așa până în 1989, iar după Revoluție au început revendicările. Asociațiile tot mai bine organizate ale homosexualilor începeau să facă presiuni ca Articolul 200 să fie abolit. Societatea civilă în general și Biserica în special au opus rezistență acestei revendicări. Așa se explică faptul că a trebuit să treacă mai bine de un deceniu ca articolul cu pricina să fie anulat. Abia în 2001, relațiile homosexuale au devenit pe deplin legale și în România.

De fapt, ceea ce să întâmplat atunci nu a fost altceva decât conferirea dreptului la normalitate. Dacă înseobște ceea ce este normal este implicit legal; iar dacă tot ce nu violează libertățile celuilalt, este acceptabil; atunci de ce nu ar intra și homosexualitatea în aceeași categorie. Ce s-a întâmplat pe plan conceptual? Aici s-au produs adevăratele mutații. Ne-am trezit cu (atenție!) două normalități. Dacă e normal să existe relații heterosexuale, la fel de normal este să existe relații intime și între persoanele de același sex.

Nu e prima dată când legislativul ignoră determinările conceptuale. Este logic să crezi că dacă un fenomen este normal, opusul lui este anormal. Întreaga Europă (aproape) se face vinovată de încălcarea indirectă a silogismului tocmai enunțat. Și aceasta nu este decât partea neutră a problemei. O altă dimensiune, mult mai importantă, intră în discuție: moralitatea.

Întreg edificiul moral trebuie să se bazeze pe afirmațiile Scripturii. Or, atât în Vechiul Testament cât și în Noul, Cuvântul lui Dumnezeu condamnă practicile homosexuale. Pe lângă condamnare, Scriptura vorbește și despre pedepse specifice. Nicăieri nu ni se induce ideea că homosexualismul ar fi o boală, ci un păcat. Păcatul este un act voit de răzvrătire împotriva tiparului divin.

Prin urmare, pretenția la normalitate a minorităților sexuale este superfluă. A fost greu până când ne-au lămurit (spun asta generic!) în ceea ce privește o anumită patologie. Totul trebuia în așa fel construit încât să nu-i facem responsabili: așa s-au născut și gata! Ei bine, să rămânem fideli Scripturii. Normalitatea este de partea heterosexualilor, pentru că nu pot fi două normalități când e vorba de același subiect. Homosexualii sunt și ei cuprinși în oferta salvifică a lui Hristos, doar că trebuie s-o accepte prin credință. Apoi eliberarea nu va întârzia, iar binecuvântările vor fi din ce în ce mai mari!

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.