Știu cum să guvernez Universul. De ce trebuie să alerg după un milion de dolari?
Afirmația aparține unuia dintre cei mai mari matematicieni ai lumii: Grigori Perelman. Are 44 de ani și locuiește împreună cu mama sa într-o suburbie a orașului Sankt Petersburg. A devenit cu adevărat celebru când, anul trecut, a refuzat un premiu de un milion de dolari din partea Clay Mathematics Institute. Acesta i se acordase în urma rezolvării Conjecturei lui Poincare.
Propusă în anul 1904, problema de topologie enunțată de Henri Poincare și-a găsit rezolvarea abia în zorii secolului XXI. Ce spune ea? Într-un spațiu închis tridimensional orice ar de cerc închis se poate micșora până la un punct, acest spațiu fiind echivalent din punct de vedere topologic cu o sferă tridimensională. Rezolvarea acestei dileme de matematici superioare va conduce, spun specialiștii, la o nouă înțelegere a Universului.
Să ne întoarcem la afirmația geniului rus. Fiind oarecum în control, întrezărim în el un demiug deghizat. Sigur pe sine și pe capacitatea sa, dând interviuri încurajatoare pentru alți părinți de genii. Trebuie să auziți până la capăt. Perelman afirma (potrivit hotnews.ro) că dezlegarea i s-a dat meditând la Isus. Mai exact la felul în care Isus a reușit să umble cândva pe apă.
Vă mai amintiți legenda biblică, ne dădăcește savantul. Trebuia să calculez viteza cu care mergea Isus pentru a nu cădea în apă. Apoi, avânt în vedere că legenda încă există, înseamnă că nu m-am înșelat – a continuat el bucuros.
Chiar așa. Pentru ce să ne bucurăm mai tare? Că a existat legenda; sau pentru că există Perelman? Desigur că nu sunt eu în masură să-i cântăresc performanțele, dar nici să-i împărtășesc atitudinea față de textul biblic. Ceea ce ne spune matematicianul nostru nu este decât o parafrază pentru epoca în care trăim. Acum când totul trebuie explicat științific (empirismul); când absoluturile se pulverizează (relativismul) și când totul se reduce la plăcere (hedonismul), ce să ne mai mirăm că cineva demonstrează umblarea pe mare a lui Isus?!
Am intrat parcă în post-istorie. Biblia este considerată o legendă și, încet-încet, viața omului apare ca un joc al hazardului. Nu ne mai ancorăm viețile în nimic, le trăim suspendate (culmea!) de noi înșine. Idolii nu mai sunt nici măcar în afară ci ne-am devenit proprii noștri adoratori. Schizofrenia morală în care trăim este că tot noi suntem și idolul și închinătorul. E greu de spus ce urmează, dar cred că numai o întoarcere la credința biblică mai poate salva ceva în noi.
Poza e geniala!
Am dezbătut mai pe larg acest subiect cu niște prieteni de media.
Interesant este ca dezbaterea a fost provocată de frumoasa afirmație care aparține geniului rus:
„Nu sunt interest de bani sau faima. Nu vreau sa fiu expus ca un animal la gradina zoologica. Nu sunt un erou al matematicii. Nici nu sunt un om de success, de aceea nu vreau sa fiu in centrul atentiei. Nu am nevoie de nimic. Am tot ce-mi trebuie”, a declarat atunci Grigori Perelman.”
Mulțumesc pentru încă un citat din Perelman.
Cred și, eu alături de voi, că subiectul este complex. Nu aș fi dorit ca eseul meu să fie reducționist, deci recunosc modestia pilduitoare a matematicianului.
Nu reușesc să mă supăr prea tare pe Perelman, oricât aș încerca să-l învinovățesc. De altfel, problema e mai adâncă, de vreme ce matematicianul nu face altceva decât să dea glas acestei filosofii ce își face loc în gândirea omului modern: „o parafrază pentru epoca în care trăim”, cum bine spuneți dumneavoastră. Dar, spuneam că nu reușesc să mă supăr prea tare tocmai pentru că, în absența revelației, cei trei mari termeni atribuiți epocii noastre îi găsesc atât de de-ai noștri, de cotidieni, nici că s-ar putea altfel.
Empirismul ne-a dat binecuvântata credință că nu toate bolile sunt efectul posedării demonice și prin urmare putem avea cutezanța de a le repara. Apologeții creștini câștigă dezbateri bazați pe dovezi empirice ale autenticității Bibliei, și așa mai departe. În absența revelației lui Dumnezeu, suntem blestemați să ne folosim de simțuri pentru a înțelege lumea dimprejurul nostru.
Consecința logică a empirismului, dar și elementul ce ne face suportabili din punct de vedere uman este relativismul. Nu pot să nu mă întreb dacă mi-ar sta în putință să aleg destinul semenilor mei aș prefera încreștinarea sub amenințarea sabiei sau relativismul, supralicitarea liberului-arbitru omenesc. Ce ne rămâne oare atunci când ne pierdem dreptul de a alege? Și ce ne împiedică să arătăm creștinească îngăduință față de opțiunea tovarășului nostru? În absența revelației dumnezeiești, văd relativismul ca o reacție a omului obosit de spiritul belicos, dominant pentru înaintașii noștri. Vorbesc ca om, nu ca român.
Iar cel din urmă, hedonismul, ar trebui pus la loc de cinste. Cinstit pentru că-l purtăm cu toții, e în ființa noastră și răsare deodată atunci când te odihnești de truda de-al fi răpus. Mereu în cantități mici, rafinat pentru noi, oamenii obișnuiți. Și cum altfel am putea înțelege viața, mai presus de acest nivel animalic, atunci când Dumnezeu nu ni S-a descoperit. Fără cunoaștere de Dumnezeu, cum am putea înțelege oare că adevărata fericire și împlinire umană ține de dăruirea noastră unii altora? Cum am putea înțelege conceptul de părtășie, binecuvântarea viețuirii împreună? Fără Dumnezeu, nu suntem mai mult decât o turmă sau o haită, vorba lui Brunner.
Să iubești necondiționat, să te dăruiești pe tine semenilor „urmând dumnezeiescu-i fel” (cum spunea poetul bihorean), pentru ca mai apoi să descoperi în aceasta cu adevărat bucuria de a fi trăit? Pare absurd câtă vreme nu Îl înțelegi pe El.
Să înțelegi pe Cristos ca Adevăr Absolut, Adevăr în fața căruia rațiunea nu trebuie doar să se închine, ci chiar să abdice (vorba aceluiași teolog mai sus menționat), să te supui astfel pe tine însuți Lui, descoperind abia apoi ‘rațiunea de a fi’, însăși rațiunii – toate acestea sunt respingătoare pentru omul „post-istoric”, învățat de mic cu ego-centralitatea.
Să îndrăznești apropierea inițială de Dumnezeu prin intermediul credinței, pentru a descoperi doar a posteriori că tot ceea ce putem descoperi poartă semnătura Designerului Genial, a toate Creator.
Iertați-mi așezarea acestor gânduri aici, dar nu mi-a dat pace incapacitatea mea de a mă supăra pe matematicianul rus. Mai degrabă, am descoperit milă. Trebuie să fie teribil să calculezi km parcurși de „Desculțul din Nazaret” pe apele Mării Galileii, fără să înțelegi în însăși capacitatea de a gândi la un asemenea nivel amprentele lăsate în urma făuririi a subiectului studiat.
Zilele acestea am descoperit un cântec vechi, versuri ale unui alt poet român creștin, prea puțin exploatat, Nicoliță Moldoveanu:
Te-am aflat pe Tine, Doamne, și aceasta mi-e de-ajuns,
Tu-mi ești dezlegarea-ntreagă și-a-ntrebărilor răspuns;
Tu ești tot, Tu umpli totul, fericit sunt pe pământ!
Tot am dat, primit-am totul, n-am nimic și rege sunt!
Fie aceasta mărturisirea de credință a generației mele, post-istorice.
Răzvan.
Frumos comentariul tău.
Mulțumesc mult.
Răzvan, interesante gânduri.
Înţeleg că empirismul, relativismul şi hedonismul sunt doar nişte unelte neutre. Ele nu sunt intrinsec dăunătoare, ci utilitatea sau nocivitatea lor este dată de contextul în care sunt aşezate. Subscriu şi eu la acest punct de vedere.
Filozofii au identificat patru drumuri diferite spre cunoaştere: intuiţia, raţiunea, experienţa şi revelaţia. Adevărul (care adevăr? <– întrebare făcută de dragul artei) este că cele patru căi de cunoaştere trebuiesc considerate concomitent. Doar aşa vom ajunge la o cunoaştere obiectivă (obiectivitatea este dată de contribuţia fundamentală adusă de revelaţie).
Este evident că scoaterea revelaţiei din ecuaţie ne duce la relativism. Totuşi, trebuie admis că revelaţia considerată ca singură sursă de cunoaştere, duce la absurditate. Experienţa Galileo Galilei ne învaţă că "eppur si muove!" chiar dacă Iosua a oprit soarele în loc.
Cât despre afirmaţiile lui Perelman, le consider legitime. Personal, nu le împărtăşesc şi nici nu le găsesc relevante. În contextul în care unii creştini vorbesc despre rai şi iad ca şi cum tocmai sau întors de acolo, şi despre Dumnezeu ca şi cum tocmai au ieşit la o bere cu El, Perelman este justificat.
Perelman va admite că nu reuşeşte să calculeze infinitul. În acelaşi mod, nici creştinilor nu le-ar strica o abordare ceva mai apofatică, aşa de dragul onestităţii…
Doamne ajută-ne.
Dragii mei,
Admir subtilitatea comentariilor voastre. Cu toate acestea as vrea sa stabilim două lucruri în ceea ce privește triada: empirism, relativism și hedonism.
Primul aspect: există un nivel minimal în care cele trei acționează legitim și natural. Să mă explic: cum ar mai fi progresat știința fără atitudini empiriciste? Ce s-ar fi ales de cugetarea filozofică și chiar teologică fără barometrul relativismului (ce trecatoare-s toate, toate – aș adăuga). Și, în fine, ce s-ar alege de viața biologică și de reproducerea speciei umane fără de un hedonism indus? Așadar, în formă germinală, cele trei coordonate acționează sinergic.
Al doilea aspect: trebuie să recunoaștem că uzanța comună a termenilor are o conotație negativă și subînțelege excesul. Vă sugerez să fiți prudenți așadar (nu e vorba pe acest blog). Atât de bine s-a încetățenit înțelesul nociv al acestor termeni încât a o trânti pur și simplu: Suntem structurați pe aceste paradigme… poate fi primejdios (pentru felul în care veți fi receptați.
Încolo, să auzim numai de bine.
„ce s-ar alege de viața biologică și de reproducerea speciei umane fără de un hedonism indus?”
Ce frumos. Cine s-ar fi gândit…
Privitor la al doilea aspect, este foarte adevărat că unii termeni/concepţii nu ar trebui exptrimaţi fără o explicaţie exhaustivă, mai ales în anumite contexte (nu neapărat aici pe blog, după cum spuneaţi şi dumneavoastră)
Ce bine ar fi dacă s-ar proceda așa. Nu am mai întâlni atâtea inepții și nici nu ne-am mai împiedica de inexactități. Conceptele mari au nevoie de explicații ample. Îmi propun ca în viitor să ofer pe blog un soi de glosar filozofico-teologic.
Uneori am senzația că ne lipsim de profunzimea trăirii spiritual-intelectuale din pricina faptului că rămânem mereu în limitele terminologiei specifice nouă, evanghelicilor. E adevărat, e mai sigur așa. Dar marile aventuri nu se trăiesc în zona noastră de confort.
Mulțumim pentru oportunitate!
Consider că profunzimea trăirii spiritual-intelectuale nu este subminată de faptul că rămânem în terminologia specifică evanghelicilor. Cam ce terminologie ar trebui să folosim? Doar suntem evanghelici. Oare terminologia ne oferă profunzime, sau profunzimea oferă terminologie? Nu anulez realitatea care spune că suntem ineficienți în vremurile actuale din cauza limbajului de lemn, într-o lume (Românie) care nu știe ce sărbătorim de Paște, sau cine a scris Biblia. (un video care se găsește pe site)
Cât despre zona de confort, să nu uităm că este cea care ne păstrează echilibrul. Ne simțim bine acolo, ne place. Riscant este să nu mai pornim în câte o aventură.
Cu respect,
Mulțumesc de precauții.
Interesant ce spui. Îndemnul tău de a rămâne consecvenți spațiului evanghelic este binevenit, atâta vreme cât reușim să dezvoltăm acest spațiu cât mai bine.