Doamne, îţi vorbesc pe tăcute
într-o duminică ce-ar vrea să urce
prin inima noastră roşie ca un altar
acoperit cu sânge şi lumină.
Iubirea şi-a făcut biserică din noi
cea mai sfântă biserică văzută vreodată,
prin străvezimea trupului Tău
ard lumânări de carne, trupurile noastre,
trimite-ţi vulturii să ne hrănească, să ne cuminece
vulturii albaştri cu aripi de seu
ei ne vor mânca nemestecaţi iar resturile
ţi le vor aduce drept ofrandă.
Lumină de-ntuneric mut şi greu
te visez sub formă de cearcăn al ochiului în care
mi-e atât de uşor să intru, mi-e fără putinţă să ies,
ochiul-lacrimă avut demâncare.
Din pământ îmi scot mâinile sugrumate
ca să-ţi mulţumesc pentru tot şi pentru toate.
(Cristian Bădiliță)