La 15 ianuarie 1850 se năștea Luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu. Tatăl său era căminar, adică omul care strângea dările de la cârciumi. Deși exotică azi, această meserie datează din plin Ev Mediu și a avut aproximativ aceeași semnificație. Mama lui, născută Jurașcu, era fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiile militare și persecuțiilor religioase. Mihai era al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai familiei, având parte de o educație clasică și binevoitoare.
Copilăria și-a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească. Între 1858 și 1866 a urmat, cu intermitențe, școala primară ortodoxă orientală din Cernăuți. Termină cu rezultate foarte bune, apoi se înscrie la liceul german din aceeași localitate. Se impune de-a lungul anilor printr-o bună organizare administrativă și mare severitate în procesul de învățământ. Totuși, părăsește școala gimnazială în anul 1863, plecând într-o vacanță de Paști la Ipotești de unde nu se va mai întoarce. Urmează o perioadă de ezitări și încercări, cu promisiunea că-și va putea continua studiile. Între timp, sub mirajul teatrului, începe să viziteze din nou Cernăuțiul. Apoi se întoarce din nou în Botoșani unde lucrează pentru scurtă vreme ca practicant la tribunal și, în cele din urmă, devine copist la comitetul permanent județean. Slujbe pe perioade scurte care trădează o permanentă căutare și indecizie în viața poetului.
1866 este anul primelor manifestări literare. Cu ocazia dispariției lui Aron Pumnul, profesorul, gazda și mentorul său din Cernăuți, elevii scot o broșură: Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști, în care apare și poezia lui Eminescu: La mormântul lui Aron Pumnul. Acest lucru se întâmpla în ianurie, iar undeva la sfârșitul lui martie debutează în revista Familia a lui Iosif Vulcan. Acesta a avut o influență puternică asupra tânărului poet, el reușind să-l convingă să-și schimbe numele din Eminovici în Eminescu.
Din 1866 până în 1869 a pribegit pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București. Devenise sufleor la teatru, însă toate aceste călătorii l-au ajutat să cunoască mult mai bine viața și obiciurile românilor. Între 1869 și 1972 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie și Drept. Activează în rândul societății studențești, se împrietenește cu Ioan Slavici, dar în aceeași perioadă o cunoaște și pe Veronica Micle. Tot în acea perioadă începe colaborarea la Convorbiri literare și debutează ca publicist în ziarul Albina. Între 1972 și 1874 a fost student la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția de-ași lua doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Tot în această perioadă, asistăm la o bogată corespondență între el și Titu Maiorescu, dar și la creșterea recunoașterii sale ca poet.
Se reîntoarce în țară, unde a fost numit directorul Bibliotecii Centrale din Iași. A predat și cursuri de logică, dar principala sa misiune a fost să dea bibliotecii o altă „față”. Și chiar a reușit. Ba mai mult, l-a introdus și pe Ion Creangă în societatea Junimea, alegându-se în felul acesta cu un prieten de nădejde. După câțiva ani tumultoși la Iași, în 1877, s-a mutat la București unde – până în 1883 – a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul Timpul. În această perioadă a scris marile sale capodopere poetice (Scrisorile, Luceafărul), dar, tot în această perioadă, s-a ruinat din punct de vedere fizic. În ianuarie a aceluiași an, Eminescu este internat pentru investigații. Lucrurile nu stăteau prea bine. În iunie poetul dădea deja semne de alienare mintală, iar boala avansează cu o rapiditate uluitoare. Psihologii și unii critici literari cred că era vorba de o psihoză maniaco-depresivă. Îngrijorarea este tot mai mare, iar Maiorescu împreună cu atâția alți binevoitori, îl trimit – în octombrie – la un sanatoriu din Austria. În zorii anului 1884 este vizitat de Maiorescu și alți prieteni, pentru ca tot atunci să se stingă și Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Vestea îl tulbură imens. I se recomandă o călătorie în Italia pe care o face însoțit de un prieten. În octombrie se întoarce în țară destul de recuperat. Totuși, în noiembrie este internat în spitalul Sfântul Spiridon din București. În decembrie primește vizita lui Alexandru Vlahuță, care va mărturisi că l-a găsit pe poet relativ bine și în plină perioadă creatoare.
În 1887 pleacă la Botoșani unde, sub îngrijirea sorei sale Harieta, este internat la spitalul de acolo. Ajunge din nou la Iași pentru investigații, iar la 15 iulie – la recomandarea medicilor – pleacă din nou la Viena și Hall pentru tratament. Se întoarce relativ repede, pentru că, în 1888, a dorit să-și termine unele lucrări lăsate în fază de manuscris. După ce i se atribuie prin lege o pensie viageră, în 1889 este internat la București, sub presiunea Veronicăi Micle care-l aduce de la Botoșani. Dr. Alexandru Șuțu pune un diagnostic drastic de demență, fapt pentru care poetul trebuie să rămână internat în spital.
La 15 iulie 1889, în jurul orei 4 dimineața, Eminescu se stinge. Funeraliile au fost simple și profunde în același timp. Personalități de seamă au luat cuvântul, iar mulți bucureșteni s-au alăturat întregii procesiuni. Opera sa poetică, literară și jurnalistică uimește și azi. Scoatem din ea precum dintr-un ocean pe care nu-l putem cuprinde cu mintea. Influențat vizibil de romantism, Eminescu și-a creat totuși propriul drum prin istoria literară a nației. A atins subiecte intangibile până la el, a stors limba română de sensuri, ba chiar i-a adăugat altele noi și proaspete. An de an, într-o zi ca aceasta, manifestările culturale îl elogiază cu multă prețuire. A trăit puțin, dar dens. A fost prins în menghina vieții în multe feluri, dar a reușit să scrie monumental. Îmi vin în minte cuvintele lui Tudor Vianu: „Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci!” Și, dacă stăm bine să ne gândim, chiar așa este…