Exercițiu de neuitare: Anselm de Canterbury

E

after Unknown artist, line engraving, late 16th century

La 21 aprilie 1109 se stingea Anselm de Canterbury, unul dintre cei mai mari lideri și gânditori creștini ai Evului Mediu. Anselmo, după numele său adevărat, s-a născut în jurul anului 1033 în Aosta, o localitate din nordul Italiei. La 15 ani visa să se călugărească în mănăstirea aflată în apropierea orașului natal, dar tatăl, om ambițios, avea planuri mai îndrăznețe pentru el. Fiul său înzestrat urma să se dedice unei cariere politice. Când a împlinit 23 de ani, Anselm a portnit într-o călătorie de trei ani prin Franța. Ajuns în regiunea Normandiei, unde creștinismul înflorise într-un mod extraordinar, Anselm avea să descopere că există nu mai puțin de 120 de abații și o viață religioasă prosperă. În acest context ajunge la mănăstirea benedictină din Bec, unde îl întâlnește pe Lanfranc – unul dintre cei mai învățați teologi ai Franței. Intră în monahism și, la numai trei ani, devine priorul mănăstirii (deoarece Lanfranc fusese transferat la o mănăstire mai mare din Caen).

Din acest punct, relația pe care Lanfranc o avea cu William Cuceritorul, ducele Normandiei, va tranșa într-un fel destinul lui Anselm. În 1066 William cucerește Anglia, iar Lanfranc devine arhiepiscop de Canterbury. La momentul acela, catedrala care va ajunge cunoscută în toată lumea, era propriu-zis o ruină. Lanfranc o va transforma într-o perlă arhitecturală. În tot acest timp, Anselm continuă slujirea la Bec, unde devine tot mai cunoscut și mai respectat.

Singurul portret pe care-l avem, pictat în Evul Mediu, îi accentuează trăsăturile nobile: chipul ascuțit, nasul drept, fruntea proeminentă și părul lung și alb revărsat pe umeri. În scurtă vreme reușește să organizeze o școală de elită și să țină seminarii de retorică, formând o pleiadă întreagă de ucenici. În această perioadă va scrie și două dintre tratatele cele mai importante ale epocii: Monologion și Proslogion. Din cel de-al doilea trebuie să menționăm argumentul ontologic în favoarea existenței lui Dumnezeu, care poate fi enunțat astfel: Dumnezeu este ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput. Fraza va fi amplu dezbătută până azi, fiind o linie de forță a apologeticii din toate timpurile. De aici decurge concluzia următoare: Dacă Dumnezeu este ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput, nu este posibil a el să nu existe. Iată demersul logic și teologic din care existența lui Dumnezeu rezultă direct și nemijlocit.

În anul 1089 se stinge Lanfranc, vestitul abate de Canterbury, iar succesorul firesc era Anselm. Toți știau acest lucru, toți vorbeau despre el. Însă, paradoxal, William al II-lea (fiul lui William Cuceritorul) a ezitat patru ani până să-l înscăuneze. Când în sfârșit l-a adus în Anglia, avea să se teamă permanent de notorietatea abatelui. Vanitos și slab, William se temea ca nu cumva Coroana să piardă teren în favoarea Bisericii, ca nu cumva noul arhiepiscop să devină mai influent decât el. Așa se face că, atunci când Anselm era plecat la Roma, la întoarcere William nu-i mai permite să intre în Anglia, obligându-l la trei ani de exil (la Lyon).

În anul 1093 devine arhiepiscop de Canterbury, deși la slujba de consacrare, sceptrul episcopal a trebuit să i se pună între pumnii strânși, pentru că a refuzat să îl apuce. Gest care dovedește multă smerenie într-o perioadă în care o astfel de poziție eclezială era mult râvnită. Problemele însă n-au întârziat să apară. Regele se aștepta ca noul arhiepiscop să îi trimită 1000 de lire pentru finanțarea unei expediții militare, iar Anselm i-a trimis doar jumătate din sumă. Ba mai mult, l-a mustrat pe rege pentru stilul său nesăbuit de guvernare. Bineînțeles că sfaturile sale n-au fost primite pozitiv de către suveran, ba dimpotrivă au atras animozități care s-au consumat tacit în următorii ani. A avut parte de puțină ușurătate când a vizitat Roma, pentru a-l întâlni pe papă, perioadă în care a scris și prețioasa lucrare: De ce a devenit Dumnezeu om, în care analizează doctrina Întrupării și altele conexe.

În 1100, regele William se stinge într-un accident de vânătoare. Spre surprinderea tuturor, Anselm a izbucnit în plâns când a aflat vestea. Relația cu noul rege, Henric I, s-a dovedit tot atât de problematică cum fusese cu cea a predecesorului său. A fost silit să rămână în Europa continentală, în timp ce noul rege i-a confiscat toate posesiunile, ca un fel de răzbunare.

Până la urmă, cei doi s-au reconciliat, iar Anselm s-a întors la Canterbury în anul 1106. În vârstă fiind și tot mai bolnav, s-a dovedit neobosit în ceea ce privește polemicile teologice. În această ultimă perioadă din viață a fost preocupat de predestinare și suflet, adică de antropologie creștină, cum am spune azi. Într-o seară cum alta n-a fost, în tmp ce unul dintre călugări îi citea Luca 22.28-30, text în care Isus le promite ucenicilor că vor fi cu El în împărăție, Anselm s-a stins împăcat.

A lăsat în urmă o pildă, o operă, o savoare unică. Merită să-i frecventăm deopotrivă biografia, dar și tratatele. Ambele sunt ziditoare.

comentariu

De Ghiță Mocan

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.