La 19 noiembrie 1919 se stinge, în Capitală, poetul Alexandru Vlahuță. S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, ca fiu al unui mic proprietar de pământ. Primii ani, la țară, într-un „cătun sarac”, lasă scriitorului amintiri dureroase. A urmat – între 1867-1878 – școala primară și liceul la Bârlad, dar examenul de bacalaureat îl susține la București, în 1879. Urmează apoi, pentru un an, cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. E pe rând profesor de latină și română la gimnaziul local, apoi la Școala Divizionară de la Mănătirea Dealu (1881). După un timp, este destituit de Consiliul Permanent al judetului Dambovita (1882) pentru atitudinea sa față de notabilitațile urbei.
Debutează în Convorbiri literare (1880), apoi continuă ca redactor la revista Armonia din Targoviște și, tot acolo, devine colaborator la Unirea, apoi la Romania liberă din București. Crochiurile sale satirice, vizând situații și personaje locale, provoacă îndepartarea sa din învătământ. Popularitatea scriitorului crește vertiginos o dată cu romanul Dan (1893). Culegerile de poezii: Poezii vechi si nouă (1894), Iubire (1895), Poezii (1909), mereu reeditate, îi creează și ele o imensă notorietate. Face o calatorie la Paris, apoi – în 1913 – una în Norvegia. Cu aceste ocazii constată iminența războiului, iar in 1918 se duce pe front, deși mai are timp să salute apariția a lui Lucian Blaga. Bolnav deja, Vlahuță îl primște în vara lui 1919 cu aprecieri semnificative.
Deși adesea incomod, poetul s-a bucurat de-a lungul vieții de o înaltă recuonaștere. Notorietatea i-a fost asigurată de timpuriu, iar lucrul acesta nu s-a datorat doar operei sale. Directețea și jovialitatea sa, văditul simț al dreptății și discernământuri sunt numai câteva trăsături de caracter. Să mai adăugăm pasiunea lui Vlahuță pentru Biblie și viața creștină. Poeziile lui tratează adesea teme precum Învierea, iubirea și viața de după moarte. Și-a permis luxul de a fi un poet cu veleități metafizice, depășind adesea imediatul ce-l agasa. E greu să ai o viziune de ansamblu asupra literaturii române fără Vlahuță. Asemenea unui străjer mereu la datorie, el dă consistență poeziei românești, promovând-o pe culmi dintre cele mai înalte. Personalitatea și opera s-au îmbinat într-un mod pilduitor!