La 5 februarie 1859 se stingea, la Iași, poetul, prozatorul, eseistul și criticul literar Alecu Russo. Originar din Basarabia, mai exact din Chișinău, el devine unul dintre principalii ideologi ai generației de la 1848. Se naște la 17 martie 1819 într-o familie de viță nobilă. Să nu înțelegem de aici că a fost scutit de necazuri. Pe când avea doar 11 ani, holera îi răpune mama, iar aceasta nu este decât prima încercare a vieții sale. Profund afectat, micuțul Alecu își continuă totuși studiile, iar cei apropiați îi vor fi alături în multe feluri. Așa ajunge, în cele din urmă, să studieze în Elveția, la școala unuia dintre cei mai renumiți pedagogi ai vremii, François Naville. În actele institutului elvețian apare ca Alexandre Russo-moldavien și se remarcă în mod deosebit pentru sârguința și inteligența sa.
Între timp, tatăl său se stabilește în ținutul Sucevei și se recăsătorește cu Maria Rosolimo-Lapierre, văduva consulului francez la Constantinopol. Ea vine în acest mariaj cu o fată, dar împreună vor avea alți patru copii. Se asociează apoi cu Andrei Chefneux și ia în arendă moșia Negrișoara din ținutul Dornei. Viața lui Alecu se consumă încă în spațiul occidental. Părăsește Elveția pentru a se stabili la Viena și pentru a studia comerțul (în 1835). Soarta are și ea ironia ei când, după o bună așezare în spațiul austriac, este expulzat și trimis în România din pricina unei poezii. Între anii 1836-1841 se stabilește în țară la moșia părintească, în ținutul Bistriței. Cutreieră mai cu seamă acele locuri, ascultă și culege poezie și cântece populare. În 1840 scrie primele lucrări în limba franceză, publicate postum. Un an mai târziu, conflictul dintre tată și fiu devine insuportabil, iar Alecu este pur și simplu alungat de acasă. Face o cerere la domnitorul Mihail Sturdza pentru o slujbă și o primește la 4 octombrie 1841, ca asesor la judecătoria din Piatra Neamț.
În această perioadă călătorește frecvent în munții Moldovei împreună cu bunii săi prieteni Vasile Alecsandri și Mihail Cuciuran. Scrie impresii de călătorie, compune și întreține relații tot mai intense cu marile spirite ale vremii. Datorită inconsecvenței în ceea ce privește calitatea sa de funcționar, este îndepărtat din funcție, iar poetul se stabilește la Iași. Între timp, tatăl său se stinge nelăsându-i nicio proprietate spre moștenire. Pe de altă parte, în 1846 publică în Albina românească celebrul articol „Critica criticii”, de fapt un răspuns la comentariile lui Dimitrie Gusti pe marginea peisei sal Bacalia ambitioasă. La scurt timp, se reprezintă drama-farsă Jignicerul Vadra sau Provincialul la Teatrul Național, iar autoritățile consideră piesa ca un atac la adresa domnitorului. Alecu este arestat și trimis în surghiun la mănăstirea Soveja din zona Focșani, iar actorii vor avea și ei de suferit. În această mănăstire, el va culege balada Miorița pe care i-o dă lui Vasile Alecsandri pentru a fi răspândită. După aproximativ o lună este eliberat prin intervenția lui Iordache Ghica, iar odată întors la Iași va desfășura o activitate publicistică impresionantă. Călătorește frecvent la Viena și Paris, dar și în alte centre europene. În 1854 se stinge și mama sa (vitregă), dar nici de data aceasta nu primește nicio moștenire. Totuși, la 21 octombrie, Russo dă dovadă de demnitate semnând un act prin care ia în grijă minorii defunctei.
În 1857, la înființarea Băncii Moldovei, devine procurist al ei. Semnează protestul împotriva caimacanului Vogoride. Cere confirmarea oficială de a putea profesa ca avocat, dar cererea îi este respinsă. Tot datorită răfuielilor politice, Alecu Russo nu este inclus pe listele electorale din țintutul Romanului. Protestează, combate și reclamă, dar toate acestea nu fac decât să-i înrăutățească situația. În 1858 îi este sechestrată producția de pe cele două moșii agonisite între timp. Acest moment asociat cu o boală tot mai necruțătoare, face ca destinul acestui om harnic și luminat să intre pe ultima sută de metri. La puțin timp după Unirea Principatelor, la 5 februarie r1859, se stinge de tuberculoză. Înmormântarea va aduna mulți prieteni dar și opozanți, iar trupul neînsuflețit i-a fost depus la mănăstirea Bărboi, inițial într-o groapă de cărămidă din curtea bisericii, apoi mutat în cripta comună din interiorul lăcașului.
Aceste mici repere biografice nu fac decât să confirme un spirit mare. Într-o perioadă încă tulbure din punct de vedere național și internațional, Alecu Russo rămâne un monument de luciditate și consecvență. Contemporanii lui nu puteau rămâne indiferenți nici în fața gândirii, nici în fața verbului său. A apărat mereu puterea poporului, a pledat pentru dezvoltare economică și civilizare culturală. A fost un polemist exemplar, o minte sclipitoare și deschisă. Viața i-a fost tumultoasă, dar a răzbit prin toate și, în momente esențiale, s-a dovedit bun și echilibrat. Un om interesant, a cărui parcurs biografic n-ar trebui ocolit.