Continuare de AICI: Nădejdea mea Te așteaptă, Doamne. A Te aștepta pe Tine este singurul conținut și înțeles al zilei mele de mâine și a zilei mele de poimâine. Iarba așteaptă roua și nu este dezamăgită. Muntele așteaptă tunetul și nu este dezamăgit. Cârtița din pământ își așteaptă hrana și nu este înșelată. Tu împlinești dorințele și așteptările tuturor ființelor. Eu Te aștept pe Tine și Tu vii...
Interpretarea depinde, în cele din urmă, de virtuțile teologice ale credinței, nădejdii și dragostei. Credința că există o prezență reală, un glas, un sens în text; nădejdea că o comunitate interpretativă poate, prin puterea Duhului, să dobândească o înțelegere adecvată, deși nu absolută a sensului respectiv; dragostea, o relație reciprocă a dăruirii de sine între text și cititor. (…)...
Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.” Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi dea ajuns pentru a dovedi esența divină a creștinismului. (…) E paradoxal, e însăși taina actului de credință prin efectul căruia și legăturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipsește! –...