Educația în Bizanț

Căutând altceva, cum se întâmplă, dau peste un eseu destinat educației în Imperiul Bizantin. Deși pare un subiect învechit, vă recomand un mic fragment care ar trebui să ne dea de gândit. Materialul cu pricina este semnat de Robert Browning și este inclus în Omul bizantin apărut la Polirom în 2000 (coordonator Guglielmo Cavallo).

Primul fragment se referă la învățător, cel de-al doilea îl analizează pe gramatic (profesorul din anii gimnaziali). Ambele citate sunt interesante și aruncă o lumină proaspătă asupra controversatului Ev Mediu bizantin.

Învățătorul era o persoană simplă, de condiție socială modestă, care a lăsat puține urme în marile registre ale istoriei. Preda citirea și scrierea și adeseori noțiuni elementare de aritmetică. Metodele sale pedagogice erau simple și nu puneau mare preț pe dezvoltarea psihologică a copilului. De la bun început, acesta învăța numele și forma literelor, apoi, în ordine, silabele mai scurte, morfologia de bază a substantivelor și a verbelor, de obicei fără a ține seama de variantele arhaice și dialectele atestate în poezia greacă clasică. Nu existau cărți de citire și o mare parte din materie era învățată pe dinafară. (…)

Gramaticul și retorul aparțineau micii, dar închegatei clase culte care scria cărți; unele dintre lucrările lor au supraviețuit. În ce consta prestația gramaticului? Acesta îi învăța pe elevii săi să citească și să înțeleagă și uneori să evalueze critic literatura Greciei clasice. Începea cu predarea morfologiei complexe a substantivului și verbului, luând ca material didactic această literatură și cobora până în detaliu, mult mai mult decât învățătorul, menționând numeroase excepții de la regulă. El era constrâns să corijeze și să purifice vorbirea elevilor săi, insistând ca în orice tip de comunicare formală să se recurgă la cuvinte și expresii pe care nu și le însușiseră în copilărie.