„Este greu să supraestimezi importanța Bisericii Catolice pentru cultura europeană și pentru întreaga lume. Ea a creștinat și a civilizat popoarele barbare și vreme îndelungată a fost singurul apărător al științei și al artei. Din acest punct de vedere, mânăstirile au ocupat un loc de frunte. Biserica Romano-Catolică a dezvoltat o putere spirituală ce nu a fost nicăieri egalată; și astăzi mai admirăm modul în care a reușit să îmbine principiul catolicismului cu principiul bisericii sfințitoare unice și toleranța cu intoleranța. Este o lume în ea însăși. O diversitate infinită se revarsă în ea, și această imagine multicoloră îi dă un farmec irezistibil. Rareori o țară a produs o diversitate atât de mare ca Biserica Romano-Catolică. Cu o forță admirabilă, a înțeles cum se păstrează unitatea în diversitate, cum să câștige dragostea și respectul maselor și cum să creeze un puternic sentiment al comunității…
Însă tocmai această măreție este cauza rezervelor noastre celor mai serioase. Oare această lume (a bisericii catolice) a rămas cu adevărat biserica lui Hristos? Nu s-a transformat ea într-o piedică ce blochează drumul către Dumnezeu, în loc să fie un indicator pe calea către El? N-a blocat ea singură calea spre mântuire? Totuși, nimeni nu poate bloca drumul spre Dumnzeu. Biserica are încă Biblia, și atâta timp cât o are, putem să credem în Sfânta Biserică creștină. Cuvântul lui Dumnezeu nu va fi niciodată neroditor (Is. 55.11), indiferent dacă este predicat de noi sau de biserica noastră soră. Aderăm la aceeași mărturisire de credință, rostim aceeași Rugăciune Domnească și împărtășim câteva rituri străvechi. Acestea ne leagă laolaltă și, în ce ne privește, dorim să trăim în pace cu sora noastră diferită.
Însă nu vrem să negăm nimic din ceea ce am recunoscut a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Numele de catolic sau protestant nu este important. Important este Cuvântul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, nu vom agresa niciodată credința cuiva. Dumnezeu nu dorește o slujire cu jumătate de măsură și a dat fiecăruia o conștiință. Dorim și ar trebui să dorim ca biserica noastră soră să-și cerceteze sufletul și să se concentreze numai asupra Cuvântului (1Cor. 2.12-13). Până când se va întâmpla lucrul acesta, însă, trebuie să avem răbdare. Trebuie să îndurăm atunci când, în bezna falsității, „singura biserică sfântă” pronunță „anatema” asupra bisericii noastre. Ea nu știe altceva; și nu-l urăște pe eretic, ci doar erezia. Atâta vreme cât facem din Cuvânt singura noastră armură, putem privi cu încredere către viitor.”
(Eseu scris în ambianța Cercului de joia,
undeva în anul 1927)
De atunci și până astăzi s-au făcut pași importanți în ceea ce privește comuniunea, în mod special sub noul pontif, Francesco. Cu toate acestea, prăpastia rămâne enormă și cel mai sigur, la nivel oficial, nu se va schimba nimic atâta timp cât marile biserici istorice nu vor fi în comuniune deplină. Deocamdată, putem cultiva comuniunea spirituală după cum spunea Sf. Augustin, parafrazez, nu tot ceea ce este în Biserică este Biserică și nu tot ceea ce este în afara Bisericii este înafara ei. Totuși, această comuniune rămâne incompletă iar autoritatea și credibilitatea Bisericii sunt știrbite în lipsa unității vizibile între credincioși. Rămâne să lucrăm cu spor și neobosiți la unitatea vizibilă evitând atât sincretismul cât și uniformizarea. Identitatea esențială a creștinismului este unitate în diversitate în același fel în care Dumnezeul Trinitar este Unul, Sfântul și Sobornicescul (dacă mi se permite, fiind însăși Trinitatea o mărturisire ecumenică) Dumnezeu.