Declarațiile președintelui Traian Băsescu au devenit pretextul multor dezbateri. Parcă poporul (cel vizat, de altfel) se polarizează: unii spun: Da, stăpâne, așa suntem…; alții sar ca arși strigând: Generalizezi, stăpâne, să-ți fie rușine… Vă propun două eseuri drăguțe, confortabile chiar, în care doi dintre cei mai buni scriitori își exprimă opiniile.
Cel scris de Andrei Pleșu îl puteți citi AICI. Cum sunt mai toate eseurile D-lui Pleșu, suntem și acum puși în fața unei retorici delicioase. Articolul se vrea un fel de scrisoare indirect adresată președintelui. Este o tragere discretă de guler, o atenționare care ar trebui să pună pe gânduri. Incoerența primului om în stat (în trecut același popor îi era aliat), dublată de postura inadmisibilă în care s-a plasat, duce totul spre derizoriu. Desigur că fiecare – înclusiv președintele – are dreptul la o părere. Însă nu toți ne-o putem declara oricând și oricum. Cu cât ești mai aproape de vârful piramidei sociale, cu atât responsabilitățile cresc iar elucubrațiile trebuie să pălească.
Un altul, scris de Cristian Ghinea îl aveți AICI. Eseul ne propune interesantă retrospectivă asupra părerilor celor mari față de popor. Au fost vremuri cănd acesta era considerat muncitor, apoi au venit vremuri când a fost securist, iar acum iată-l și în postura de enervant. Trei cuvinte definitorii pentru un popor în schimbare. Lovit de-a lungul secolului XX de cam tot ce putea încasa, iată-l îndărătul unor etichete discutabile.Să fie oare o involuție explicabilă? Așa pare, cel puțin la prima vedere. Sub tirania etichetelor puse de-a lungul timpului ne întrebăm totuși cine poate întinde o mână acestui popor… neajutorat?