Leonid Uspenisky este un autor pe care l-am găsit târziu. Apărător avizat și erudit al teologiei ortodoxe (în special pe subiectul iconografiei), Uspenisky este una dintre autoritățile în domeniu. Felul în care descrie geneza icoanei, resorturile ei adânci, precum și nuanțele unei dezbateri de secole, mi se pare fascinant. Mă refer la lucrarea Teologia icoanei, apărută la editura Anastasia (București) în 2009 și prefațată de Teodor Baconsky.
În partea finală a cărții autorul face o analiză extrem de lucidă asupra realității contemporane. Voi spicui în cele ce urmează câteva dintre ideile lui, lăsându-vă apoi să trageți concluziile necesare. Mie mi s-au părut elocvente și bine articulate.
Descompunerea civilizației și seria de revoluții știițifico-tehnice pun lumea actuală în fața unei întrebări: cum să păstrăm umanitatea omului? sau: cum să conservăm specia umană ca atare? Progresul științific și tehnic are ca scop bunăstarea omului – mai ales prin eliberarea energiei lui creatoare – și cunoaște astăzi succese altădată imposibile. Numai că, într-o lume în care tehnica și știința a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, în care ideologiile contemporane sunt și ele orientate către binele și progresul omului, observăm, în mod paradoxal, o irezistibilă tendință către o anume sălbăticie, deopotrivă exterioară și interioară: în loc ca viața animală din om să fie spiritualizată, are loc o bestializare a spiritului.
Urmare a acestei stări de fapt,
omul devine un instrument de producție, valoarea lui esențială ajungând să constea nu în persoana lui, ci în funcția lui. Viața omului este dominată de fals, de surogat, dar și de o fărâmițare care duce la o descompunere a tuturor domeniilor.
Acest fals universal dar în același timp aplicat fiecărui individ în proporții diferite, devine un soi de normalitate. Autorul identifică această normalitate anormală în care omul contemporan se complace fără nici o apăsare.
Mutilându-și natura, omul a denatura ierarhia ființei, denaturând astfel rolul său în raport cu lumea înconjurătoare: în loc să se supună voinței divine, el s-a subordonat naturii materiale pe care era chemat să o domine. Refuzându-L pe Dumnezeu creatorul și declarându-se el însuși creator, omul își creează alți zei, mai avizi de victime omenești decât erau zeii păgâni.