Cu cât urcăm mai sus pe treapta demnităţilor, cu atât ne îndepărtăm mai mult de adevăr pentru că oamenii se tem să-i rănească pe cei a căror afecţiune le este utilă şi a căror aversiune este periculoasă. Un prinţ va fi de poveste în toată Europa, numai el singur nu va şti nimic: a spune adevărul este folositor pentru cel căruia i se spune, dar dezavantajos pentru cei care-l spun pentru că se fac urâţi. Or, cei care trăiesc alături de prinţi îşi iubesc mai mult interesele lor decât pe cele ale prinţului pe care-l slujesc: şi astfel ei se feresc să-i facă lui un bine pentru a nu-şi face lor rău în acelaşi timp.
Această nefericire e mai mare şi mai obişnuită în rândurile înalţilor demnitari, dar nici cei mai mici nu sunt scutiţi de ea, pentru că există întotdeauna un interes să te faci iubit de oameni. Astfel, viaţa umană nu este decât o perpetuă iluzie: nu facem decât să ne înşelăm şi să ne flatăm între noi. Unirea între oameni se întemeiază pe această reciprocă înşelătorie: şi puţine prietenii ar rezista dacă fiecare ar şti ce spune prietenul lui despre el, chiar dacă acesta vorbeşte sincer şi fără patimă.
Omul nu este decât mască, minciună, ipocrizie şi în sine şi pentru ceilalţi. Nu vrea să i se spună adevărul. Şi evită să-l spună celorlalţi; şi toate aceste dispoziţii atât de departe de dreptate şi raţiune îşi au rădăcinile naturale în inima lui.
(Fragment din Cugetări, de Blaise Pascal)