Fotografia redă frenezia de la malul mării, cândva în perioada interbelică. Încă se păstra trend-ul începutului de secol (XX), iar ținutele sunt aproape la fel ca pe stradă, la promenadă. Copiii se bucurau de cea mai mare libertate, am putea spune. Zglobii și fericiți, micuții se putea bălăci în apă sau puteau face castele de nisip.
Părinții (și eventual bunicii) sunt mult mai sobri. Pălăriile sunt la putere, atât la bărbați cât și la femei. Fustele (sau rochiile) lungi, până la glezne, marchează oarecum contrastul cu efervescența estivală. Adulții par mai degrabă niște observatori atenți, dar zâmbitori. Privind fotografia în ansamblul ei, te poți gândi că marea era doar a copiilor. Părinții par a fi doar niște spectatori candizi.
De atunci lucrurile s-au schimbat mult. În vremea noastră, pe malul mărilor Europei peisajul este altul. Pudoarea este demult considerată un handicap, iar a te rușina de propriul corp pare o slăbiciune. Tocmai de aceea tendința despuierii atinge cote alarmante de vulgaritate. Constrângerile exterioare (atunci când există) par nepuncioase, iar singura normă pare a fi decența. De altfel, decența (a fi cuviincios) este și norma Scripturii, în orice ipostază. Și totuși, în comparație cu spectacolul de snobism și exhibiționism al timpurilor noastre, imaginea alăturată pare preferabilă. Nu știu… doar că decența ar trebui să facă regula!