Imaginea aceasta are ineditul ei. Îl înfățișează pe Mircea Vulcănescu împreună cu fetița sa mijlocie. Sandra este numele ei, iar peste ani relația lor va fi căpătat o consistență aparte. Vulcănescu ne apare în fotografie în postura de tată iubitor și jovial. O naturalețe îmbietoare ne degajă zâmbetul său, dar și încântarea inocentă a micuței. Par desprinși unul din altul, par inseparabili. Profesorul pedant sau conferențiarul erudit purtând pe umeri o ființă atât de fragilă și tonică în același timp.
Le stă așa de bine împreună. Zâmbetele lor – ușor reținute – trădează totuși o fericire calmă, familială. Vulcănescu face dovada unei vieți normale, altfel decât ne-am fi imagint-o la prima vedere. Enciclopedismul său, faptul că era prizat atât de bine în societatea înaltă a vremii, angajamentele sale ilustre nu l-au dezumanizat câtuși de puțin. Cu cei dragi a rămas același, un om între oameni, un soț și un tată grijuliu.
Cred că această lecție ne-ar prinde bine tuturor. Mai cred că atunci când nu ne mai putem juca până la epuizare cu copiii ceva s-a rupt în noi. O sfâșiere lăuntrică ne-a covârșit, un vaiet surd ne străbate întreaga ființă. Noi trebuie să ne facem datoria – oricât de onorabilă ar fi – în concretețea vieții, în normalitatea ei. Să fi în tot locul așa cum trebuie, să nu-ți uiți familia și să nu te iei prea tare în seamă… iată câteva lucuri obișnuite pentru Vulcănescu.