Evului Mediu occidental, chiar în miezul lui, a acordat o specială atenție credinței și înțelegerii. Au avut loc dezbateri, s-au scris tratate și s-au emis ipoteze de lucru. La un moment dat gânditorii s-a împărțit în tabere adverse și au polemizat frenetic.
Din toată această zabatere filozofico-teologică, s-au născut cel puțin trei sintagme care merită amintite:
1. Fides quarens intellectum (Credința în căutarea cunoașterii)
Avem aici o fază incipientă a dezbaterii. Se sugerează aici acea credință căutătoare și care sondează universul cunoașterii. Dar nu e vorba de cunoașterea prozaică, ci de acea cunoaștere superioară ce presupune urcușul mistic. Atingerea unui asemenea nivel are la bază credința în Dumnezeu, o credință ce se construiește pe relația cu El. Privită ca un drum spre adevărata cunoaștere, ea are scopul de a indica și de a conduce. Orice altă premisă este falsă, așa cum falsă va fi și destinația.
2. Credo ut intelligam (Cred ca să înțeleg)
Aici înÈ›elegerea se referă la capacitatea de a explica realitatea. Prin realitate înÈ›elegem lumea lui Dumnezeu È™i modul în care El se raportează la oameni. ÃŽn această ecuaÈ›ie, credinÈ›a este o condiÈ›ie necesară È™i de neînlocuit. Fără ea nu se poate ajunge la o înÈ›elegere adecvată a lucrurilor. Există È™i o cronologie aici: întâi accept lucrurile prin credință, apoi încerc să le explic. Sesizăm aici o prevalență a credinÈ›ei în raport cu înÈ›elegerea. Dacă cea din urmă este – în cele mai bune condiÈ›ii – limitată È™i relativă, cea dintâi trebuie să fie deplină. Se invocă drept comparaÈ›ie atitudinea unui copil față de tatăl său: copilul, deÈ™i se încrede în tata, continuă să cerceteze realitatea înconjurătoare.
3. Intelligere quod credimus (A înțelege ceea ce credem)
Asemănător cu anteriorul, dictonul de față anulează preconcepția Crede și nu cerceta. Aplicată în mod superficial Evului Mediu, zicerea întoarce pe dos căutarea multor cercetători din epocă. În felul lui fiecare spunea că pasul înțelegerii trebuie făcut și el. A te bizui doar pe credință, fără a o pune în slujba rațiunii este păgubos. Satisfacția este cu atât mai mare cu cât este implicată întreaga ființă. Credința și rațiunea sunt chemate să-și dea mâna și să lucreze împreună. Deși fiecare gânditor medieval a explicat lucrurile în felul său, strădania lor este aceeași: toți au încercat o lărgire a orizontului credinței.
Tema deschisă aici cuprinde secole de dezbatere. Am încercat doar să arat că până È™i cele mai diferite lucruri – aÈ™a cum par la prima vedere – pot fi puse împreună. Conflictul latent nu poate fi eliminat pe deplin, dar se poate lucra consistent la atenuarea lui. Omul, ființă căzută de-acum, este capabil să creadă È™i să înÈ›eleagă suficient de mult pentru a-È™i îndestula viaÈ›a. Vine apoi momentul când acest în parte se va sfârÈ™i – vorba apostolului. Până atunci ni se cere credință È™i ochi deschiÈ™i; încredere deplină în El, dar È™i înÈ›elegerea principiilor Sale.