Compasiune și logică

Vă îndemn dar fraților – spune apostolul Pavel în Rom. 12.1. Apoi se grăbește să așeze temelia: pentru îndurarea lui Dumnezeu. Prin urmare despre El este vorba întâi. Acum, odată pusă baza, creștinii trec la acțiune: să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească – conchide autorul.

Câteva considerații exegetice:

1. Versetul deschide seria îndemnurilor adresate romanilor. După 11 capitole de doctrină, apostolul încheie epistola într-o manieră aplicativă. Aici este un principiu ce ar trebui să ne urmărească. Doctrina goală, fadă, este rece și produce sofisme. Articulată experenițial, aceeași doctrină devine un izvor de viață și cunoaștere.

2. Pentru termenul îndurare propunem compasiune. Aceasta se compune din două ingrediente: charis (har) și eleos (milă). Într-un enunț, avem aici favoarea izvorâtă din natura lui Dumnezeu; o favoare fără echivoc și care întrece meritele proprii. Întreaga închinare este pusă, așadar, sub semnul acestei compasiuni divine.

3. Cuvântul trupuri nu se referă la corporalitate (cu atât mai puțin la carnalitate). Dacă ar sta lucrurile în felul acesta înseamnă că avem un hiatus antropologic periculos. Este ca și cum închiarea se leagă unilateral de participarea noastră fizică (trupească). Coroborând cu alte uzanțe ale termenului, avem aici întreaga ființă. Apostolul pavel privește jertfirea de sine într-o manieră holistică. Participarea creștinului în autojertfire (pentru că despre asta este vorba) trebuie să fie totală, deci fără rest.

4. Calificativele jertfei – vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu – sunt aceleași cu rigorile vechitestamentale. Animalul mort nu era acceptat pentru jertfă. Dar nici animalul viu cu o anumită meteahnă (nesfânt). Jertfa era evaluată de Dumnezeu într-o manieră unitară, pentru ca mai apoi S-o accepte. Prin urmare, a-i plăcea lui Dumnezeu jertfa noastră nu este deloc un capriciu (un soi de moft divin), ci de a fi acceptabilă (în parametrii impuși).

5. Etichetarea tradusă de Cornilescu printr-o slujbă duhovnicească, are în grecește construcția: logikos latreia. Traducerea ar putea fi: închinare logică, aici logic având sensul de rațional. Comentatorii – mai cu seamă cei contemporani – văd o legătură intrinsecă între compasiunea divină și închinarea umană. Adică: așa cum Dumnezeu își răsfânge compasiunea spre noi prin Hristos, noi suntem datori să ne îndreptăm închinarea spre El cu aceeași consecvență.

Aserțiunile de mai sus ne conduc spre următoarea înțelegere. Închinarea este – în esența ei – un răspuns rațional al omului pentru Dumnezeu. Prin rațional nu înțelegem extirparea emoțiilor, indispensabile de altfel oricărei închinări. Avem doar o logică a lucrurilor, o determinare aproape matematică. Așa cum Dumnezeu ne asigură baza, noi trebuie să clădim în parametrii impuși. Această împletire a compasiunii divine cu raționalitatea umană mi se pare fascinantă. Într-o singură frază, Pavel reușește să aducă împreună două concepte aparent contradictorii. Ce frumos!