Prima persoană ivită în fața ochilor mei pe această lume a fost tatăl meu.
Dintotdeauna mi-am închipuit memoria omului ca banda unei pelicule pe care se înregistrează, ca într-un film, toate imaginile vieții, din leagăn până la mormânt. Ca o cameră de luat vederi, ochiul înregistrează automat tot ceea ce apare în câmpul obiectivului său. Memoria nu păstrează decât imaginile și scenele interesante. Restul peliculei se aruncă, precum o bandă inutilă, pe tărâmul vag al uitării, cum se aruncă și conținutul pubelelor.
Pe filmul memoriei mele, deci, prima imagine a vieții mele, o imagine de prim-plan – pe care amintirea a păstrat-o cu pioșenie și pe care timpul în loc să o șteargă a înfrumusețat-o în chip minunat – e imaginea tatălui meu.
Trebuie să fi fost în leagăn. Și el era aplecat asupra mea. Ne priveam, tatăl meu și cu mine, foarte uimiți unul de celălalt. Cum eu de-abia ieșeam din noaptea nonexistenței, curiozitatea mea în fața primei imagini a lumii era justificată. Căci, înainte de tatăl meu, nu mai văzusem încă nimic. Retina ochilor mei era virgină. Pentru mine totul era nou pe lume. Uimirea tatălui meu la vederea persoanei mele micuțe și nou apărute era de asemenea justificată. Nu avea încă douăzeci de ani. Nu ieșise cu totul din adolescență. Trupul său continua să crească. Oasele sale continuau să se întărească, pentru că nu ajunsese la vârstă adultă. Era foarte surprins că era tată. Mă privea ca și cum aș fi căzut din cer, pe neașteptate.
Uimirea era deci reciprocă.
Sunt foarte mândru când mă gândesc că prima imagine pe care am văzut-o din lumea pământească a fost un chip omenesc. Privind chipul unui om, L-am văzut pe Dumnezeu. Iar cine-L privește pe Dumnezeu vede întreg universul. Isus Hristos S-a întrupat pentru a ne arăta chipul omenesc al lui Dumnezeu…
Faptul că primul lucru pe care l-am văzut pe pământ a fost fața tatălui meu mă face mândru și dintr-un al doilea motiv. Peste puțin timp ochii mei se vor închide pentru totdeauna și nu vor mai înregistra niciuna din imaginile vieții. Morții sunt orbi față de lucrurile pământești. Îmi fac deci cu grijă pregătirile pentru plecarea mea de pe pământ. Cea mai mare parte a anilor mei s-au scurs deja. Risipiți, cum se risipesc biletele dintr-un teanc. Ce îmi mai rămâne e puțin în comparație cu ceea ce a fost deja cheltuit și s-a scurs. Ei bine, în toată viața mea n-am văzut nicăieri și în nicio altă împrejurare, nici măcar în vise, o imagine mai frumoasă decât cea dintâi pe care a înregistrat-o memoria mea, chipul tatălui meu. Nici tabloul maeștrilor, nici minunățiile naturii, nici chipul luminos al femeilor frumoase, nici frumusețea sublimă a fețelor de copii nu au egalat în ochii mei frumusețea primului chip omenesc pe care l-am privit pe acest pământ: fața tatălui meu.
Trebuie să precizez că fața tatălui meu nu era o imagine întru totul asemănătoare altora, asemănătoare nenumăratelor imagini pe care memoria le-a înregistrat ca pelicula unui film. Această primă imagine era cu totul diferită: era o icoană.
(Din Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer: amintiri dintr-o copilărie teologică, de Virgil Gheorghiu, Trad. Maria-Cornelia Ică, ediția a III-a, Deisis, Sibiu, 2008, pp. 19-21.