Se cuvine să fii mișcat de cele întâmplate și să te întristezi în tăcere de nenorociri, arătându-ți durerea sufletească prin tulburarea obrazului și prin respectul ce-l ai în fața durerii; și iarăși, nu se cade să începi a grăi, sărind îndată la mustrări, ca și cum ai vrea să insulți și să calci în picioare pe cei doborâți de dureri (că sunt împovărătoare mustrările pentru cei cu sufletul chinuit de dureri, iar cuvintele celor nesimțitori pentru cei cu suflet chinuit de dureri, iar cuvintele celor nesimțitori la durerile altora sunt și anevoie de primit și fără de mângâiere pentru cei ce suferă), ci trebuie să îngădui celui îndurerat să se vaite, să se plângă și să spună cuvinte goale și nefolositoare; mai târziu, însă, după ce durerea s-a micșorat sau s-a potolit, caută să-l mângâi cu grijă și cu blândețe.
(Fragment din „Omilia a V-a la mucenița Iulita”, rostită de Vasile cel Mare, tradusă de D. Fecioru și consemnată în PSB vol. 17, București, 1986, p. 396)