Cateheza creștină: origini și determinări

Creștinismul alexandrin mi s-a părut întotdeauna destul de exotic. Analizând primele secole creștine nu poți să ignori acest spațiu puternic elenizat și care, totuși, a dat creștinismului instituția catehezei. Nu poți, de asemenea, să treci sub tăcere contribuția teologică a lui Clement (din Alexandria, se înțelege) și a lui Origen. Dacă i-am scoate din schemă, oare ce s-ar mai putea alege de secolul II? Am putea oare înțelege dinamica dogmelor fără aportul Părinților Post-apostolici? Tocmai în acea perioadă s-a născut cateheza creștină, o școală care te pregătea pentru viață și îți dădea indicii pentru trăirea cu Hristos.

Una dintre traducerile-surpriză apărute la Editura Herald în 2008 mi-a adus un plus de înțelegere. Este vorba de clasica lucrare a lui Charles Bigg intitulată Creștinii platonicieni din Alexandria. Eruditul profesor englez a publicat această carte în 1913, dar numeroasele ediții ale ei precum și traducerile multiple vorbesc de la sine. A reușit o contextualizare a creștinismului egiptean cum puțini au făcut-o. Unicitatea catehezei de tip alexandrin este iarăși un punct forte al tratatului.

Era pe vremea când se botezau doar adulții. Iar adulții trebuiau catehizați. Indifernt de etnia din care proveneau, ei trăiau într-un mediu îmbinat cu formele gândirii elenistice. Gnosticismul cu ramificațiile lui era atât de prezent. Tentația platoniciană era și ea o realitate. Marii educatori creștini trebuiau, așadar, să-și învețe ucenicii. Școala catehetică din Alexandria era plină de viață și entuziam, deși nu avea o locație anume. Încă un amănunt: nicăieri în acel timp biserica nu era așa de aproape de sala de cursuri. Or, tocmai această apropiere a facilitat nașterea catehezei.

Nu exista nici o clădire dedicată acestui scop. Maestrul își primea eleveii în propria sa casă, iar Origen stătea de multe ori până târziu în noapte pentru a-și preda cursurile sau pentru a da sfaturi sau lecții particulare celor care aveau nevoie. Elevii erau de ambele sexe, de vârste foarte diferite. Unii erau convertiți ce se pregăteau pentru botez, alții idolatrii căutând lumină, alții creștini citind, cum am spune noi, pentru hirotonire sau pentru cultivarea propriei înțelegeri. (p. 49)

După cum se observă, sistemul nu era rigid: nici cel de predare, dar nici cel de selectare a catehumenilor. Lucrurile vor deveni cu adevărat instituționale abia prin secolul III. Întreg procesul didactic se desfășura într-un cadru domestic, liber și dezinvolt. Fiecare elev mergea cât de departe putea; fiecare maestru își putea la bătaie toate cunoștințele dobândite.

Bigg ne oferă totuși câteva indicii în ce-l privește pe Origen. Nivelul de bază, adică acel minimum minimorum, era dat de memorarea Crezului și însușirea unei sumare exegeze asupra acestuia. Următorul nivel era cel dialectic unde elevul trebuia să dobândească întâi cunoștințe de geometrie, psihologie și stronomie. După aceste materii științifice, urma în sfârșit filozofia. Erau citite și prezentate scrierile tuturor filozofilor și teologilor (execeptându-i pe epicureii ateiști). Demersul filozofic atingea apogeul în etică, iar apoi urma dialectica propriu-zisă. Aici se atingeau cele mai înalte dezbateri teologice posibile; acesta era cadrul propice unei bune înrădăcinări în ale credinței.

În decursul acestor conversații sistematice și energice, era scoasă la lumină fiecare prejudecată, era dezvăluită fiecare confuzie, era condamantă fiecare eroare, rușinea ignoranței era intensificată și iubirea de adevăr se aprindea ca o patimă. Până aici, cursul nu era diferit în esență de cel practicat în școlile păgâne, în acest punct începeau însă să se manifeste trăsăturile caracteristice seminarului creștin. (p. 50)

Istoricii dogmei consideră – în majoritatea lor – că nu a existat vreun plan de educație creștină mai înalt decât acesta cel alexandrin. Cateheza la originile ei a fost unică, în sensul că a fost neinstituțională. Apoi lucrurile au degenerat mai ales în perioada post-constantineană când botezul pruncilor devine o normă.

Marea Trimitere se încheie cu îndemnul: învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu. Există așadar un proces. Nimeni nu ar trebui să rămână la stadiul propriei convertiri. Orice om care a aderat liber și entuziast la Calea Domnului are dreptul la instruire. Iar instruirea conduce la respect și supunere, o supunere în fața poruncilor Domnului. Riscul de a-i învăța pe oameni tradiții personale sau confesionale este imens. Doar o ancorare puternică în Cuvântul Lui ne poate menține.

Devenită, pe alocuri, o pură formalitate sau un prilej de cunoaștere înainte de botez, cateheza își revenidică centralitatea. Într-o lume în care puține lucuri se mai fac temeinic, pregătirea pentru viața de credință este cu adevărat importantă. Spiritul catehetic alexandrin ar putea fi reînviat prin oameni cu vocație și bine documentați. Creștinismul e află sub asaltul neopăgânismului modern, iar învățarea – chiar școlărească – nu trebuie ignorată. Continui să cred în valoarea catehezei de dinaintea instituționalizării ei. Continui să cred că Dumnezeu lucrează și prin aprofundarea adevărurile proclamate plenar.