Carul platonician…

Nu e vorba de carul propriu-zis al lui Platon. Este vorba de indiscutabila influență pe care filozofia lui Platon a avut-o asupra gândirii patristice. Părinții Bisericii erau aproape toți foști filozofi sau retori păgâni. Dacă mai adăugăm la aceasta originea greacă a majorității, ne va fi mai ușor să înțelegem teologhisirea pe care o făceau. În special sub aspect ontologic, destul de mulți scriitori creștini erau tributari lui Platon. Neoplatonismul a fost un curent destul de atrăgător pentru mulți dintre ei. Dacă a fost bine sau nu este o altă discuție. Întrebări precum: Era posibilă teologia fără aceste contribuții? Era o altă limbă mai potrivită decât greaca pentru a formula doctrina creștină? În general se crede că matca filozofiei grecești (platonice în special) a fost inerentă gândirii creștine.

Și totuși au fost și situații diferite. Citatul de mai jos, care îi aparține lui Grigorie de Nyssa, subordonează orice gândire de tip filozofic Scripturii. Folosind metafora carului, Grigorie arată cum Sfânta Scriptură este norma ultimă a oricărei elaborări. În tratat fiind vorba despre suflet – se și numește Dialog despre suflet și înviere – capadocianul nu se trage înapoi de la luptă. Pășește neînfricat în arena polemicilor știind că are de partea lui adevărul infailibil al Cuvântului lui Dumnezeu. Să-l savurăm și, de ce nu, să ne molipsim de acest fel de gândire…

Așadar să lăsăm deoparte carul platonician și perechea de mânji înhămați la el și care nu trag la fel de bine, să lăsăm și vizitiul care-o mână prin mijlocirea căruia Platon își exprimă în pilde învățătura sa despre suflet (…) noi vom purcede de la Sfânta Scriptură cea de Dumnezeu insuflată, care ne oprește să credem că sufletul ar avea însușiri străine de firea dumnezeiască. De aceea, pentru aîntări credința noastră ne vom descotorosi de filozofie, ca fiind prea puțin grăitoare și chiar lipsită de argumentarea încrederii, în dovedirea adevărului, prin silogism și analiză potrivit iscusinței dialectice, căci toată lumea știe că lupta bătăioasă de cuvinte se folosește mai ales la tăgăduirea adevărului și la osândirea minciunii. De altfel, adevărul însuși, când este apărat cu iscusința dialecticii ne dă de bănuit, întrucât dibăcia folosită la aceste argumentări ne abate mintea și o face să alunece de la adevăr. Dacă ar vrea cineva să înfățișeze adevărul în chip nemeșteșugit și lipsit de orice înfloritură, să se știe că noi suntem din cei care vom vorbi fără podoabe, arătând învățătura despre suflet, așa cum ne-o istorisește Sfânta Scriptură.