Aflu din presa acestor zile cum Patriarhul Daniel va fi reclamat către cele două instanțe ortodoxe: Sinodul de la Constantinopol și Sinodul de la Ierusalim. Acțiunea este inițiată de Fundația Societatea Civilă pentru Reformă Morală și face parte dintr-un șir de atenționări de genul acesta. Prin vocea acestei asociații, societatea civilă amendează politizarea excesivă a Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sub conducerea actualului patriarh.
Picătura ce a umplut paharul a fost neparticiparea patriarhului la discursul Regelui Mihai I, cumulată cu apropierea nefirească între acesta și Traian Băsescu. Această apropiere și-a găsit expresia publică cu ocazia canonizării lui Andrei Șaguna, moment în care președintele se înveselea debordant între fețele bisericești. Fundația menționată încearcă să amendege gestul patriarhului, denunțându-l oarecum.
N-aș vrea să cobesc, precum se spune. Mi-aș permite câteva precizări. Prima e legată de autocefalia BOR-ului. După cum se știe, fiecare țară preponderent ortodoxă are propria-i piramidă ierarhică. A doua e legată de funcția mai degrabă decorativă a celor două foruri amintite (Constantinopol și Ierusalim). Când pui cap la cap cele două elemente, rezultă că orice acțiune din partea societății civile este inofensivă, ca să nu zic nulă. Nici un organism bisericesc nu poate clinti caracterul statofil al BOR-ului. Ortodoxia – oriunde în lume – s-a pliat primejdios de bine (la nivel oficial) pe fiece sistem politic. Gestul recent nu face decât să confirme o anume tradiție și să sporească suspiciunile. Dintotdeauna BOR a făcut un bun tandem cu puterea politică, iar lucrul acesta a fost mai degrabă o tranzacție. Ambii parteneri aveau de câștigat în final.
În fond, nu aș vrea să spun decât atât: acțiunea cu pricina e salutară dar inutilă sub aspectul rezultatului. Patriarhul nu are nici cel mai mic frison, sprijinindu-se pe o tradiție ce ține de secole. Oricare ar fi fost așezat în acest scaun ar fi procedat la fel, pentru că – să fim bine înțeleși – patriarhul n-a avut nimic cu regele, ci doar a urmat pilda președintelui. Puterea în exercițiu reprezintă factorul decisiv, nu cea istorică. Aici nu e loc pentru melancolii gratuite.