Christian Boltanski s-a născut la Paris la finele celui de Al Doilea Război Mondial (6 septembrie 1944). Întreaga sa operă este afectată de război și de holocaust. Se naște într-o familie mixtă iudeo-creștină, cu părinți burghezi și boemi. Învață singur să picteze încă de la vârsta de 14 ani, înainte de a face studii sistematice în domeniul artei.
Este cunoscut drept artistul memoriei. În timpul ocupației hitleriste, mama lui a divorțat de soțul evreu ca să-l protejeze. Conceput în 1943, pe când tatăl lui se ascundea sub podeaua casei, artistul a venit pe lume sub auspicii deloc favorabile. După cum vom vedea, conștiința acestui trecut este prezentă în toată opera lui. Are o preocupare febrilă de a salva morții de la uitare, de a-i face să revină prin amintire, tentative care vor răzbate dincolo de măiestria artistică a lucrărilor sale. În deplină consonanță cu arta instalaționistă, artistul nu crează pentru muzee, ci pentru expoziții. Iar expozițiile de genul acesta sunt efemere precum oamenii reprezentați în ele.
Este uimitor cu Boltanski incearcă o rescriere artistică a istoriei. Aproape la fiecare expoziție reiterează trecutul, încercând să-l vindece. Rezerva Elveției moarte poate fi un exemplu grăitor. Un zid impozant pe care sunt tapetate sute de fotografii. Fiecare dintre acestea prezintă un chip, iar chipurile (toate) sunt ale unor oameni care nu mai sunt. Un zid al morții, care se vrea a fi al memoriei. O aducere în prezent a unei răni cicatrizate. Lumina care cade pe zid oferă un efect și mai nostalgic operei.
Un artist neobosit și care își transpune trăirile în arta sa. Nu e singurul, dar modul în care Boltanski o face este inedit. Folosind materiale neconvenționale, francezul reușește să ne pună mereu cu fața la zidul istoriei, aș spune. Tradus în concepte, această înfruntare spune ceva despre natura umană. Printr-o igonoranță crasă, printr-o viziune partinică și, mai mult, printr-o răutate fără limite, Europa creștină a fost în stare de așa grozăvie.
Tarele trecutului au rădăcini viguroase. Prelungirile artistice ale unei dureri colective spun ceva despre aceste rădăcini. Fie ca măcar în acest nou mileniu să fim altfel. Mai buni, mai omenoși, mai atenți cu cei de lângă noi. Alteritatea este o realitate comună fiecăruia dintre noi. S-o abordăm cum se cuvine!