Vladimir Vladimirovici Putin se născuse la Leningrad în 1952. Bunicul lui fusese bucătarul lui Stalin, tatăl lui fusese decorat pentru fapte de vitejie în Marele Război pentru Apărarea Patriei, iar mama lui avea amintiri cumplite despre suferinţele din timpul blocadei Leningradului. Putin spune că a fost crescut într-un apartament la comun, înghesuit, unde trebuia tot timpul să gonească şobolanii. După o perioadă de cvasidelincvenţă juvenilă („Eu eram huligan, nu pionier“), a hotărât că avea să-şi dedice viaţa apărării patriei. La vârsta de 16 ani, a intrat în sediul KGB din Leningrad şi a declarat că e gata să intre în serviciul instituţiei. Într-o scurtă autobiografie distribuită în timpul campaniei prezidenţiale din 2000, Putin susţinea că deciziile sale s-au bazat pe pasiunea pentru artele marţiale, care îl învăţaseră nevoia de disciplină şi muncă intensă, şi pe interesul faţă de un popular serial de televiziune, „Sabia şi scutul”, în care vitejii agenţi KGB îşi riscau viaţa ca să apere Uniunea Sovietică de nazişti. Din nefericire pentru Putin, KGB i-a spus că era prea tânăr; ar fi fost mai bine să meargă la facultate şi să aştepte să fie chemat. A absolvit facultatea de drept şi s-a angajat la KGB în 1975, dar cariera lui n-a fost nici pe departe fulminantă. Singura sa misiune în străinătate a fost la sediul deloc confortabil al KGB-ului din Dresda, în Germania Democrată. Se afla acolo când a căzut Zidul Berlinului, în 1989 – arzând documente compromiţătoare până când s-a stricat incineratorul. Umilinţa trăită atunci i-a afectat părerea despre comunismul sovietic şi l-a convins că Rusia trebuia să redevină puternică. A părăsit KGB-ul în 1991, fără să uite valorile pe care şi le însuşise. „Un ofiţer KGB nu demisionează nicidată, avea să spună el mai târziu. Poţi intra în KGB, dar nu-l poţi părăsi niciodată. În climatul de nesiguranţă politică şi economică al anilor ’90, Putin a lucrat pentru primarul Sankt-Petersburgului, câştigându-şi reputaţia unei persoane eficiente. Asta l-a făcut pe Elţin să-l numească şef al FSB în 1998 şi premier în 1999. Majoritatea celor care deţinuseră acest post nu rezistaseră mai mult de câteva luni, şi Putin era hotărât să facă impresie. O serie de bombe care au explodat în septembrie 1999 în câteva blocuri de apartamente din Moscova şi din sudul Rusiei, ucigând sute de oameni, i-au dat ocazia să-şi vadă visul cu ochii.
Kremlinul a pus imediat exploziile pe seama teroriştilor ceceni. Războiul purtat de Elţin în Cecenia din 1994 până în 1996 nu pusese capăt dorinţei de independenţă a republicii şi nici anarhiei. Banii promişi pentru reconstrucţia capitalei, Groznîi, fuseseră deturnaţi, ajungând la oficialii corupţi şi la grupuri ale crimei organizate; miile de răpiri transformaseră Cecenia într-un ţinut al extorcării de bani şi al fărădelegii. Ruşii o vedeau ca pe o sursă de criminalitate violentă.
Pe 17 septembrie, Putin a convocat o şedinţă de urgenţă a Consiliului Federaţiei. A propus măsuri decisive pentru „a apăra Rusia“, printre are un cordon defensiv de-a lungul graniţei cecene şi bombardamente aeriene ale teritoriului republicii. A apărut apoi la televizor pentru a anunţa că urmau să fie întreprinse „măsuri cât se poate de ferme“ împotriva „bazelor banditeşti“ din Cecenia. „Bandiţii trebuie anihilaţi, a spus el. Nici o altă cale nu este posibilă.” Nici un suspect nu fusese arestat în cazul exploziilor din apartamente, şi grupurile de gherilă cecene, care îşi asumau de regulă responsabilitatea pentru acţiunile lor, rămăseseră acum tăcute. Dar siguranţa lui Putin că cecenii erau vinovaţi a impresionat electoratul: cota sa de popularitate din sondajele de opinie, care se învârtea în jurul a 2% de ceva vreme, a crescut odată cu severitatea discursurilor sale. În replici atent şelfuite, care păreau o adevărată parodie a discursului „Dunkerque“ („Vom lupta pe ţărmuri“), ţinut de Churchill în 1940, Putin a promis „să-i urmărească pe terorişti oriunde s-ar duce: dacă sunt în aeroporturi, îi vom lovi acolo; şi dacă – iertată-mi fie exprimarea – o să-i prindem când stau pe budă, o să-i distrugem pe budă. Asta e tot; lucrurile sunt hotărâte“.
Pe 4 octombrie 1999, armata rusă a lansat a doua invazie a Ceceniei. În decembrie, Groznîi era asediat, separatiştii erau în defensivă; exploziile din blocurile de apartamente nu se mai repetaseră. Cota de popularitate a lui Putin a sărit la peste 60%; la alegerile prezidenţiale din martie 2000, el a obţinut o victorie remarcabilă.808 Alegătorii îl considerau antiteza lui Elţin, alcoolic şi greoi – era tânăr, abstinent, aspru şi părea capabil să reinstaureze cu mână forte ordinea în Rusia după eşecul experimentului liberal.
Asul lui Putin a fost continuarea viguroasă a războiului în Cecenia. Dar existau voci în mass media ruse care se întrebau dacă exploziile care reaprinseseră conflictul nu veniseră cumva la momentul oportun. Un jurnalist de la ziarul de investigaţie Novaia gazeta l-a abordat pe Putin direct, întrebându-l dacă apartamentele nu fuseseră cumva aruncate în aer în mod intenţionat, pentru a justifica invadarea Republicii Cecenia. Răspunsul preşedintelui a fost categoric: „Poftim? Să ne aruncăm în aer propriile clădiri? a replicat Putin. E absurd! Delirant! Nu există în sistemul Serviciilor Speciale ruse oameni care ar fi capabili de asemenea crime împotriva propriului popor. Chiar şi numai o asemenea presupunere este amorală şi, în esenţa ei, nu reprezintă nimic mai mult decât un element în războiul informaţional împotriva Rusiei.“
Dar acuzaţiile n-au dispărut. S-a dovedit că trei agenţi FSB fuseseră prinşi în timp ce plasau dispozitive explozive într-un alt bloc de apartamente, de această dată la Riazan, la sud-est de Moscova. Cartierul fusese evacuat, şi 30 000 de oameni îşi petrecuseră noaptea sub cerul liber. Întrebat despre descoperirea de la Riazan, directorul FSB Nikolai Patruşev a afirmat că bomba fusese o păcăleală, un „test“ făcut de forţele de securitate, şi-i felicitase pe locuitorii cartierului pentru vigilenţa cu care dăduseră la iveală acest „exerciţiu“. Dar afirmaţiile Kremlinului au fost ridiculizate de oponenţii săi, inclusiv de către un fost agent de securitate, Aleksandr Litvinenko. „FSB a avut de gând să arunce în aer locuinţe din Riazan, Tula, Pskov şi Samara, a afirmat Litvinenko. Era important ca Rusia să fie atrasă cât mai rapid într-un război în Cecenia pentru ca alegerile prezidenţiale să fie boi în Cecenia pentru ca alegerile prezidenţiale să fie ţinute pe fundalul unui conflict armat major. A fost o conspiraţie menită să permită fostului KGB să obţină puterea […], şi FSB a reuşit să-şi impună propriul candidat în postul de preşedinte. Putin poate fi descris perfect prin definiţia tiranului din Marea Enciclopedie Sovietică: «un conducător a cărui putere se întemeiază pe decizii arbitrare şi pe violenţă».“ Litvinenko era cel mai zgomotos dintre susţinătorii teoriei conspiraţiei, şi acuzaţiile i-au adus o ură neîmpăcată din partea noului preşedinte al ţării.
(Din Rusia. Un mileniu de istorie, de Martin Sixsmith)