Am îndrăznit să îmi intitulez eseul cu numele unei poezii. Cei care au drag de vers vor recunoaște fără îndoială capodopera lui Adrian Păunescu. Pentru cei care nu și-au activat încă apetitul pentru poezie, Google-ul le va fi binevoitor și aici. Dar, să revenim la Basarabia…
Nu știu dacă subiectul mai interesează pe cineva. Dar poate însăși dilema cu pricina mă împinge să scriu. Câteva ipostaze recente mi-au mâhnit sufletul. Câțiva amici de-ai mei, mai tineri e adevărat, m-au uimit cu ignoranța lor. Ce li s-o fi spus la școală, nu știu. Dar, una peste alta, le venea greu să creadă că basarabeni sunt, istoric, români. Tocmai de aceea mă încăpățânez să reiterez o telegramă, o consfătuire și o rușine est-europeană care au contribuit la starea de fapt.
Telegrama era trimisă ministrului plenipotențiar al țării noastre la Moscova (Grigore Davidescu) și o va primi în noaptea de 26 iunie 1940. Expeditorul era Molotov iar textul ei lapidar conținea o notă ultimativă. U.R.S.S.-ul își exprima scurt și sarcastic pretențiile teritoriale asupra Basarabiei de azi. Buimac și temător, Grigore Davidescu aleargă în dimineața din 27 iunie la Carol al II-lea. Despre atmosfera creată regele va nota în jurnal: am primit vestea ca pe o lovitură de măciucă.
De îndată guvernul român a cerut ajutorul Iugoslaviei, Greciei și Turciei. Fără efect însă. Zarurile erau aruncate, iar Germania și apoi Franța își vor fi luat deja mâna de pe țara noastră. Neutralitatea României era doar o iluzie ieftină și pur demagocică. Rușii, vecinii noștri, aruncaseră mânușa. În acel context se întrunește Consiliul de Coroană care votează în majoritate necedarea Basarabiei. Și totuși, răspunsul oficial trimis U.R.S.S.-ului este diferit. Ca o strategie diplomatică (pentru a câștiga timp), regele anunță că acceptă formal ultimatumul. Practica tergiversării era deja o uzanță în România interbelică. Se mai întrunește un Consiliu de Coroană (la 27 iunie) când toți își dau seama că au jucat o carte necâștigătoare. Nimeni nu le va sări în ajutor, iar rușii își vor atinge planul. Am ieșit e acolo fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât și convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru țară – spunea regele.
Ce a urmat apoi?! O rușine pe care am putea-o scrie cu majuscule. Comandamentul Armatei Roșii, transmite un comunicat către populația din Basarabia în care sunt anunțați că a venit izbăvirea. Paradoxal și dureros, se invoca izbăvirea de sub asuprirea boierilor și a armatei române care, chipurile, în 1918 ar fi smuls-o din brațele sovieticilor. În încheiere se putea citi: Trăiască frații noștri moldoveni, ruși și ukrainieni, smulși de sub stăpânirea românească!
În loc de epilog aș dori să mai adaug un amănunt. Când la noi se săvârșea Revoluția decembristă, în Basarabia tinerii și intelectualii ieșeau pe străzi proclamând unirea. I-a auzit cineva?! Sigur că nu. A urmat o altfel de rușine, săvârșită de neocomuniștii ajunși la putere. Azi avem o Basarabie rusificată dar cu ethos românesc. O cicatrice pe obrazul Europei, dragii mei. Trebuie să mergem cu viză unii la alții, în timp ce înspre vest mergem cu buletinul. Închei cu o întrebare retorică: Va mai coborî Basarabia de pe cruce?
Bibliografie:
- Carol al II-lea, Între datorie și pasiune – Însemnări zilnice, vol. I-II, Editura Silex, 1996.
- Ion Manina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997.