În scurtele lui confesiuni Ignație Teoforul spune la un moment dat:
Gândesc multe despre Dumnezeu; dar îmi pun măsură mie însumi, ca nu cumva, cu lauda mea, să mă pierd. Acum însă, trebuie mai mult să mă tem și să nu iau aminte la cei care mă laudă. Că cei care vorbesc cu mine așa, mă biciuiesc.
În primul rând îmi place activitatea: autorul gândea despre Dumnezeu. Și el, ca și noi, trăia într-o vreme a vorbitului. Existau atâția demagogi și diletanți care vorbeau despre doctrinele credinței. Unii filozofi găseau nimerit să își lărgească sfera de cuprindere. Perorau despre lucrurile lui Dumnezeu pentru că așa dădea bine în anumite cercuri. La Ignație nu vorbirea are prioritate ci cugetarea. Adâncirea contemplativă în lucrurile lui Dumnzeu, absorbirea cu inima a Cuvântului Său, iată preocupările acestui om.
Apoi mai este vorba de o măsură impusă sieși. Realizând pericolul mândriei, Iganțiu își ia măsuri. Gânduri prea înalte despre sine pot deveni nocive, chiar fatale. Trebuie să fie suficient de prudent și să rămână smerit chiar și pe înaltele culmi ale contemplației. Uitându-se la mulți în jurul lui să nu-i desconsidere, ba mai degrabă să-i compătimească.
În relația cu ceilalți atenția trebuie sporită. Elogiile acestora sunt periculoase – aici intervinte metafora biciurii. La prima vedere orice adulație din partea celorlalți este un gest de curtuazie. În realitatea ei spirituală, adulația este o biciuire a spiritului. Atunci când nu-ți asumi nimic din ceea ce ești sau ai, nu poți primi laudele decât cu o anume durere sufletească. Reci și usturătoare trebuie să fie cuvintele de laudă adresate celui ce-și cunoaște măsura. Dulci și încâtătoare sunt aceleași cuvinte celui care umblă numai după gratitudini. Să intrăm în prima categorie și să avem trăirea cea potrivită!