Isus S-a născut într-un staul. Un staul, staul adevărat, nu-i porticul sprinten, ușor, pe care i L-au zidit pictorii creștini Fiului lui David, parcă rușinați că Dumnezeul lor stătuse culcat în sărăcie și murdărie. Precum nu este nici ieslea de ipsos pe care închipuirea cofetărească a iconarilor a născocit-o în vremurile noastre; ieslea curată și drăgălașă, trandafirie, cu jgeabul lustruit și înzorzonat, cu măgărușul în extaz și boul solemn, cu îngerii de pe acoperiș ținând ghirlănzi fluturate, cu păpușile regilor în mantii și ciobanii cu glugă, îngenuncheați de cele două părți ale șopronului. Acesta poate fi visul candidaților la călugărie, luxul parohiilor și jucăria copiilor, dar nu e, nu e staulul în care S-a născut Isus.
Un staul e casa vitelor, închisoarea vitelor care muncesc pentru om. Străvechiul, sărmanul staul din ținuturile străvechi, din ținuturile sărace, din țara lui Isus, nu e balconul cu stâlpi și capiteluri, nici grajdul științific al bogaților de azi, ori coliba elegantă ce se arată prin bisericicile catolice de ajunul Crăciunului. Staulul nu-i decât patru ziduri netencuite, cu bolovani murdari pe jos, un acoperiș cu bârne și de lespezi. Adevăratul staul e întunecos, murdar, cu miros greu; curat nu-i în el decât jgheabul, în care păturește gospodarul fân și nutreț. (…) Acesta e adevăratul staul în care-a fost născut Isus. Locul cel mai murdar de pe lume fost-a cea dintâi încăpere a singurului Neîntinat dintre cei născuți din femeie. Fiul Omului, ce-avea să fie sfâșiat de vietele cărora le zice oameni, avut-a drept cel dintâi leagăn jghiabul în care ronțăie dobitoacele florile minunate ale primăverii.
După vite, pândarii vitelor. Ciobanii trăiesc mai tot timpul singuratici, răzleți. Habar n-au de lume și de sărbătorile lumești. Orice s-ar întâmpla în preajma lor, o faptă cât de măruntă îi înduișează. Păzeau turmele în noaptea lungă a solstițiului, când se cutremurară de lumina și de vorbele îngerului. De îndată ce zăriră în negura staulului o femeie tânără, frumoasă, care se uita, tăcută, la copil; de îndată ce văzură pruncul cu ochii abia deschiși, carnea-i roșie, plăpândă, gura care nu mâncase încă, inima li se înduioșă. O naștere, nașterea unui om, un suflet care de câteva clipe s-a întruchipat și vine să pătimească alături de celelalte suflete, e totdeauna o minune atât de dureroasă, încât îi înduioșează chiar și pe cei săraci cu duhul, care n-o pricep. Iar acel Prunc nu era pentru cei înștiințați un necunoscut, un copil ca toți copiii; ci Acela pe care neamul lor obidit îl aștepta de-o mie de ani.
Se cuvenea deci să vină, să I se-nchine lui Isus. După vitele care-nfățișau firea, după ciobanii care înfățișau norodul, această de-a treia putere – înțelepciunea – îngenunchia în fața ieslei din Betleem. Străvechi cin preoțesc al Răsăritului pleacă fruntea în fața noului Domn, care-Și va trimite vestitorii către Apus; învățații îngenunche în fața Celui care va robi învățătura vorbelor și a numerelor noii învățături a iubirii. Magii înseamnă vechile teologii care recunosc desăvârșita revelație; știința ce se umilește în fața nevinovăției; bogăția care se culcă la picioarele sărăciei. (…) Isus a fost uns acum cu mirul tuturor închinătorilor ce I se cuveneau. De îndată ce se pornesc magii, încep sâlniciile celor care-L vor urî până la moarte.
(Fragmente din Viața lui Isus,
de Giovanni Papini)