Virtuțile teologice: CREDINȚA

V

Credința mea Te vede, Doamne.

Ea este lumina și vederea departe văzătoare a ochilor mei.

Ea este simțirea omniprezenței Tale. Ea îmi trage genunchii la pământ și îmi înalță brațele spre cer.

Credința mea este legătura sufletului meu cu Tine. Ea îmi face inima să dănțuiască și limba mea să cânte…

Credința mea este gândirea mea la Tine care Te face, o, Atotștiitorule Doamne, să te gândești la mine. Când un leu e despărțit de leoaica sa, ochii leului sunt cuprinși de dor după leoaica sa.

Credința mea este dorul meu după Tine, când Tu ești departe de mine, Frumusețea mea. Când nu e soare, cele mai grozave furtuni bântuie marea. Credința mea este potolirea furtunii din sufletul meu, fiindcă lumina Ta se revarsă în mine și mă liniștește…

Nimic din ceea ce este creat nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar ceea ce este al Lui. Ceea ce este creat vede și aude ceea ce este creat. Dar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate vedea. Și doar ceea ce este născut dintr-Însul îl poate auzi. O pictură nu-l poate vedea pe pictor, dar fiul pictorului îl poate vedea pe pictor. Un clopot nu-l poate auzi pe clopotar, dar fiica clopotarului îl poate auzi pe tatăl ei.

Ochiul nu-l poate vedea fiindcă el n-a fost creat cu scopul de a-L vedea. Urechea nu-L poate auzi, fiindcă ea n-a fost creată cu scopul de a-L putea auzi.

Credința mea Te vede, Doamne, întocmai precum ceea ce este născut îl aude pe cel ce l-a născut. Dumnezeul din mine Îl vede și-L aude pe Dumnezeul din Tine. Iar Dumnezeu nu este creat, ci născut.

Credința mea este ca o cufundare în străfundurile sufletului și ieșirea la suprafață dimpreună cu Tine.

Credința mea este singura mea cunoaștere veritabilă. Orice altceva este asemănător copiilor care strâng pietricele colorate pe lângă lac.

Credința mea este singurul interes veritabil al vieții mele. Cu adevărat orice altceva este o comedie a simțurilor.

Atunci când spun: „Dă-mi mai multă credință” – mă gândesc: „Dă-mi mai mult din Tine, o, Tatăl meu și Dumnezeul meu.”

(Nicolae Velimirovici, fragment din Rugăciuni pe malul lacului,  trad. Paul Bălan, Ed. Anestis, București, 2006, pp. 67-69)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.