Gândul la moarte și la viața de după moarte nu trebuie să ne distragă de la această viață, ci să aprofundeze această viață; acest gând nu trebuie să ne găsească absenți spiritual, ci să ne facă total prezenți, el nu trebuie să ne răpească participarea, ci să ne facă total capabili de iubire.
Eliminarea oricărui gând la moarte și un asemenea stil de viață, ca și cum am avea timp nesfârșit la dispoziție, ne face superficiali și independenți. Deoarece știm principial că putem muri în orice zi, respingerea conștiinței morții ne răpește contactul cu realitatea. Ideea de a trăi fără conștiința morții și teoria că moartea nu ar fi „un eveniment al vieții” lucrează, de asemenea, ca îndemnuri spre refuzarea vieții și sunt o înșelăciune nereligioasă. Aceasta se află în contradicție cu experiența reală a vieții și nu sunt nimic altceva decât idolatrizarea vieții. Orice om știe că viața este limitată. A trăi ca și cum moartea nu ar exista este o iluzie a vieții. Orice om, care trăiește conștient, mai știe că moartea nu este numai un, ci „evenimentul vieții” și că toate stările sale de viață cuprind în sine și pe cele de moarte…
Deoarece moartea nu se poate evita în niciun fel, se evită conștiința morții. Respingerea conștiinței morții rămâne prezentă în subconștient și ne influențează toate sentimentele și lucrările. Ne paralizează energiile vieții deoarece acestea sunt folosite spre respingerea conștiinței morții sau trezește angoasa vieții, astfel încât devenim însetați de viață sau ne ia toată liniștea, astfel încât devenim avizi după muncă și ne suprasolicităm. Acest fapt ne face hibrizi și depresivi, radiind neparticiparea, răceala inimii și încremenirea sufletească. Respingerea conștiinței morții ne ucide trupul viu. Devenim apatici împotriva celorlalți și împotriva noastră înșine, ne închidem în prejudecăți împotriva noilor experiențe și ne autoexilăm. A trăi astfel, ca și cum moartea nu ar exista, este o iluzie distrugătoare de viață, care ne amăgește răpindu-ne fericirea acestei vieți muritoare…
Dacă narcisismul oamenilor moderni leagă „totul” de sinele propriu, atunci odată cu sfârșitul acestui eu propriu, firește că „totul se termină”. Individualizarea dizolvă relațiile existente, făcând din fiecare individ produsul propriei vieți, pe care îl supune tensiune crescânde a concurenței. Izolarea este deja o moarte socială. De aceea, oamenii moderni și individualizați nu mai percep prezența morților, care era trăită ca ceva firesc înaintea și în afara culturilor moderne, în cultul strămoșilor și în sărbătorile de familie la mormintele decedaților. Așa cum omul individualizat nu cunoaște viața în strămoșii săi înaintea propriei nașteri, la fel nu cunoaște nici viața în copiii săi după propria-i moarte. Dacă pentru el „odată cu moartea totul se termină”, atunci și pentru cei morți totul este deja terminat. Ei trebuie uitați pentru a trăi fără probleme propria viață. Înaintea și în afara conștiinței moderne, conștiința individuală se insera în conștiința colectivă a generațiilor, precum arată registrul semințiilor din Vechiul Testament sau tablele strămoșilor din Coreea. De aceea, moartea individului era înțeleasă ca trecere din lumea celor vii în lumea strămoșilor, nu ca întrerupere a unei vieți, prin care „totul se termină”. Moartea devine astăzi ceea ce este „totalmente străin prin decăderea socială a experienței comunității” (Th. W. Adorno), căci individualizarea vieții se continuă prin sfărâmarea experienței. Se trăiește mai departe, din moment în moment, pentru că memoria eșuează și speranța se pierde. Contextul mai larg al vieții, care trece de limitele vieții individualizate, va fi doar atunci reperceput când omul renunță la egocentrismul său, găsindu-și stabilitatea într-un punct care persistă.
(Din Venirea lui Dumnezeu. Tratat de eshatologie creștină, de Jürgen Moltmann, pp. 83-84)