Dumnezeu l-a zidit pe om după chipul Său și l-a înzestrat cu toate calitățile necesare pentru a transfigura creația și a o transforma în Paradisul nemuririi. În primul rând, puterea de cunoaștere a omului era luminată și clară, sănătoasă și fără prejudecăți, netulburată și liberă de rătăciri…
În al doilea rând, sub aspect moral, omul dispunea de voință curată și dreaptă, supusă rațiunii lui și voii lui Dumnezeu. Ispitele și pasiunile nu tulburau ființa lui, iar voința era înclinată spre bine, fără lupta lăuntrică dintre trup și suflet…
În al treilea rând, primii oameni trăiau în armonie cu natura. Natura și vietățile nu se opuneau stăpânirii omului, iar munca era o exercitare mai curând plăcută, spre întărirea puterilor lui fizice și spirituală. Lăcomia sa nu întina și nu înjosea natura, fiindcă dincolo de natură Îl vedea pe Dumnezeu. Departe de orice autonomie a lumii, naturalul și supranaturalul nu formau două niveluri separate ale vieții și realității, ci erau îmbinate într-o singură ordine a creației, care permitea protopărinților să ducă o viață clară, bună și dreaptă. Starea primordială a omului se caracteriza prin armonia lui cu Dumnezeu, cu sine și cu natura înconjurătoare.
(Din Iisus Hristos Pantocrator, de Dumitru Popescu, EIBMBOR, București, 2005, pp. 173-174)