Dacă Duminica Tomii înseamnă a vedea și a crede, atunci tot ce urmează după aceasta înseamnă a nu vedea… și totuși a crede. „Tomo – i-a zis Isus – pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut” (In. 20.29).
Evidențialistul Toma face posibilă o altă afirmație-forță rostită de gura Mântuitorului (mai făcuse posibilă una, în Ioan 14.6). „Makarios” – iată cuvântul grecesc pentru „ferice”, un cuvânt care subînțelege bucuria de/în circumstanțe favorabile. De aici înțelegem că a crede fără a vedea (sau a merge prin credință, nu prin vedere – cum va spune Pavel) indică o circumstanță privilegiată a sufletului.
Deși elogiem emoția și profunzimea întâlnirii dintre Toma și Isus, ea este totuși ceva ce trebuie depășit. Puțini au fost contemporani cu Hristosul cel Înviat și mai puțini dintre aceștia L-au văzut. Cei mai mulți greștini, de-a lungul atâtor secole, fac parte din categoria celor care n-au văzut, dar totuși au crezut. Această nevedere, nemediere a simțurilor în raport cu ființa/trupul lui Hristos este trăirea comună. Pe aceștia îi fericește, peste timp, Fiul lui Dumnezeu.
Prin comparație, experimentarea prezenței nevăzute a lui Dumnezeu este situația cea mai fericită cu putință. Evidențialismul pălește în fața credinței care vede cele ce nu se văd și care nădăjduiește „împotriva oricărei nădejdi.” Totuși, episodul cu Toma nu trebuie minimalizat: el este un martor de nădejde. Prin ochii lui ne putem întemeia și noi de cele adevărate. Bine spunea Grigorie cel Mare: „Mila dumnezeiască a poruncit ca un ucenic îndoielnic, prin pipăirea rănilor trupului Învăţătorului său, să vindece în noi rănile necredinţei. Necredinţa lui Toma este mai de folos pentru credinţa noastră decât credinţa altor ucenici. Deoarece pipăirea prin care este adus la credinţă confirmă credinţa din sufletele noastre, dincolo de toate întrebările.”
Așadar, după Duminica Tomii, viața nu este neapărat mai ușoară, dar bătălia merită purtată. Este bătălia pentru propria credință, pentru depășirea limitelor și pentru tăierea voii proprii. Această agonie lăuntrică și intensă definește sfera duhovnicească a existenței noastre, menținând o tensiune de care avem nevoie. Pe măsură ce anii trec, această tensiune sporește și se maturizează. Capătă o amploare neașteptată și care, paradoxal, conduce la o statornicie ce ne-o doream demult. Suntem într-un sezon bun, în sezonul credinței totale, a apropierii de Dumnezeu cu partea imaterială a ființei, organul care se potrivește cel mai bine cu El, care este duh.