Viața, domnia și isprăvile lui Constantin cel Mare

V

Din momentul împărțirii imperiului de către Dioclețian, Europa a intrat într-o stare de tranziție. Ieșea din etapa unui litoral mediteranean, în cea mai mare parte unit și care își avea centrul la Roma, și se apropia de una a loialităților împărțite între posesiunile sale occidentale și orientale. Această falie avea să persiste mult timp după dispariția Imperiului Roman. Existau și alte diviziuni. Una dintre ele era cea dintre o autocrație păgână și autoritatea unei noi credințe, creștinismul. O alta era cea dintre o cultură greco-romană dominantă și experiența popoarelor pe care romanii le numeau „barbare“ – nu neapărat un termen peiorativ – și care trăiau la granițele Romei și dincolo de ele.

Pentru această nouă Europă a avut o încărcătură simbolică faptul că, atunci când împăratul Constanțiu a murit în 306 și a fost urmat de fiul lui, Constantin (306–337), ambele evenimente au avut loc la York, la extremitatea nordică a imperiului. Când soldații lui Constantin l-au salutat pe acesta ca pe noul împărat, lucrurile nu au luat sfarșit aici. El a trebuit să petreacă următorii 18 ani luptându-se cu rivali pentru a-și apăra titlul. Abia în 324 a câștigat supremația asupra ambelor tronuri, răsăritean și apusean. Pregătirea și-o făcuse la curtea răsăriteană a lui Dioclețian și acesta era locul de care era atașată inima lui Constantin. El a anunțat că va întemeia o nouă cetate la Byzantion, pe țărmul Bosforului. Constantinopolul avea să fie o capitală mai buna, noua Romă.

Constantin era de acum un soldat experimentat și un autocrat nemilos, egoist și duplicitar. Și-a învins principalul rival, pe Licinius, promițându-i adăpost și o retragere din viața publică în condiții de siguranță, pentru ca apoi să dispună rapid asasinarea acestuia. Cât de sinceră a fost convertirea lui la creștinism – nimeni nu poate ști. Este însă adevărat că, în urma unei „revelații“ pe care a avut-o pe câmpul de luptă, el a semnat, în 313, un act ce le acorda „atât creștinilor, cât și tuturor celorlalți deplina libertate de a urma orice cult și-ar dori să urmeze fiecare om în parte“. Noul lui oraș, a declarat el, avea să fie „un oraș creștin“.
Constantin a descoperit curând că afirmarea unei credințe era mai simplă decât definirea ei. Deja, creștinismul era departe de a fi unit. Un preot alexandrin pe nume Arie (cca 250–336) a spus că Iisus a fost muritor, agentul sau creația lui Dumnezeu pe Pământ, și deci subordonat lui Dumnezeu. Doar asta putea să explice moartea sa. Această teorie intra în conflict cu credința catolicilor, care mărturiseau unitatea unei Treimi formate din Dumnezeu, Hristos și ceea ce ei numeau Duhul Sfânt. Pentru Constantin, o religie care nu putea să cadă de acord asupra dogmelor ei fundamentale – ba, mai mult, era propovăduită de o mulțime de episcopi aflați în conflict – era periculoasă. La un an după ce și-a consolidat puterea, el a convocat în 325 un sinod la Niceea (astăzi İznik), pentru a rezolva disputa.

(O scurtă istorie a Europei, de Simon Jenkins, Litera, București, 2019)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.