S-a spus că descinderea noastră conștientă în viață se aseamănă cu pătrunderea într-un salon, în care conversația celor dinăuntru se poartă de ceva vreme și că, dacă ne acomodăm cu ambianța și cu tema în desfășurare, ne putem face simțită prezența prin noutatea punctului de vedere propus. Pe măsura plecării celor întâlniți de noi acolo și sosirii altor oaspeți dornici de afirmare, ne tragem treptat în penumbră, iar vorbele rostite de noi intrate pe nesimțite în demodare, prind să se cufunde în surdina ce precede ieșirea noastră din scenă. La fel se petrec lucrurile și cu interiorul, care își schimbă atmosfera, culoarea și aspectul în funcție de gustul vremelnic al gazdelor, instalate după retragerea celor dinainte. Uneori, încăperea, ofilită de ani, îl poate respinge pe nou-venitul care dorește ca lumea să înceapă odată cu el, adică să fie și prim musafir, și gazdă primitoare, într-un salon nemaculat de timp.
(de Monica Pillat,
fragment din Casele vieților noastre,
Humanitas, București, 2014, p. 233)