Așa suna chemarea Hristosului cel Înviat. Era o chemare pentru cei șapte ucenici. Erau împreună pentru că aveau aceeași îndeletnicire, pentru că proveneau din acea zonă. Argumente atât de omenești adunau laolaltă micul grup de discipoli. Acțiunea se consumă la Marea Tiberiadei, acel lac atât de drag inimii lor, de care li se leagă existența și speranțele. O serie de antiteze ni se deschid citind pasajul din Ioan 21. În primul rând, avem o alternanță între noapte și dimineață. Noaptea sunt singuri, neajutorați și frustrați; dimineața sunt însoțiți de Domnul lor. În al doilea rând, o antiteză între lipsă și abundență. Cu metodele lor nu prind nimic și trăiesc astfel dezamăgirea insuccesului. Erau profesioniști, iar această situație le amărăște inimile. După porunca lui Isus, mrejile stau să se rupă de mulțimea peștilor. În al treilea rând, o antiteză între largul mării și malul ei. În larg, ucenicii au parte de o scentă terifiantă, pe mal au parte de o grijă paternă din partea lui Hristos. În larg sunt înfometați și irascibili; pe mal sunt săturați și liniștiți. Câte diferențe semnificative!
Totul pare a gravita în jurul invitației lui Isus: Veniți de prânziți! Această invitație pune capăt unor eforturi eșuate, pentru că nu e simplu să trudești o noapte întreagă în zadar. De asemenea, invitația pune capăt unor așteptări amânate, pentru că nu e simplu să-L aștepți pe Hristos să ți se arate mai des, mai plenar. În fine, invitația pune capăt unor îndoieli sfredelitoare care se cuibăreau atât de ușor în inimile ucenicilor. Prânzul pe malul Tiberiadei nu este altceva decât un popas pentru suflet. Inimi fragile și trupuri sleite de puteri se adună în jurul lui Hristos. Deliciul mesei face casă bună cu semnificația întâlnirii. Nu doar trupurile le sunt întărite, ci și sufletele și mințile. Prind iarăși putere, pentru că nimic nu energizează viața omului mai mult decât prezența lui Dumnezeu.
Dar invitația lui Hristos e valabilă și azi. El ne cheamă mereu la părtășie pe verticală și pe orizontală. Brațele lui se deschid către noi, deasupra jarului cel binefăcător. Peștii mării, acele lucruri omenești și totuși necesare, devin dovezi ale divinității Sale. Toate converg spre aceeași temă, a iubirii și gentileții. El ne adună în preajmă-I, ne fericește cu atenția Lui plină de afecțiune. Cum am putea să-I respingem chemarea?