Isus se urcă la Templu ca să nimicească Templul. Le va lăsa romanilor lui Titus truda de a-i dărma zidurile, de a-i sparge pietrăria, de-a pune foc clădirilor, de a-i prăda bronzul și aurul, de-a schimba în grămezi de pietre fumegânde măreața cetățuie a lui Irod. Dar Isus nimicește, a nimicit avuțiile pe care Templul cel trufaș le tot scoate în văzul oamenilor, cu pietrele-i așezate una peste alta, rânduite ca pe sfoară, cu cerdacurile-i așternute pe lespezi și cu porțile-i de aur. Isus care urcă la templu e Transfiguratorul de pe munte împotriva scribilor uscați între suluri; este Mesia noii împărății împotriva uzurpatorului domniei păcătoșită în învoieli vinovate și putrezită-n josnicii; este Evanghelia împotriva Torei, Viitorul împotriva Trecutului, Focul Iubirii împotriva Scaunului Slovei. Venit-a ziua izbăvirii, ziua ciocnirii. Isus, în mijlocul cântecelor alaiului înfierbântat urcă spre cuibarul cel strălucit al dușmanilor Săi. Drumul îl știe, îl găsește. De câte ori l-a bătut, copil mic, dus de mână în pâlcul pelerinilor, în mijlocul larmei și al prafului cetelor galileene! Mai apoi, necunoscut băietan vălmășit în înghesuială, în dogoarea soarelui, uluit și ostenit, s-a uitat în sus către ziduri, cu dorința deznădăjduită de-a ajunge pe culme, de-a găsi acolo, în preasfântul locaș, puțină umbră ochilor, puțină apă gurii, o vorbă de alinare inimii.
Dar astăzi schimbatu-s-au toate. Nu e dus, ci duce El. Nu se duce să se-nchine ci să pedepsească. Știe că acolo, în spatele mândrelor ziduri ale strălucitului mormânt, nu-i decât scrum și putregai; dușmanii săi, cei ce vând scrumul și mănâncă putregaiul. Iar cel dintâi potrivnic ce-i aține calea este Demonul Câștigului.
(Fragment din Viața lui Isus, de Giovanni Papini)