
Indiferent de confesiune, retorică sau argumente, vaccinul nu e subiect de predică. El rămâne – cu toate avantajele sau dezavantajele lui – un act medical și profund personal. Fiecare, prin liberă voință, poate (și trebuie) să decidă. Virusul nu are culoare confesională, iar profilaxia lui de asemenea. A-l spiritualiza gratuit e ceva incorect, păgubos și supărător. E un derapaj deontologic pe care ar trebui să-l resimtă orice slujitor al amvonului, fără ca cineva să-i atragă atenția.
Subiecte de predică sunt (sau ar trebui să fie) altele. Bunăoară, frica de moarte, atitudinea față de suferință și maturizarea în credință. Mai putem adăuga și subiecte privitoare la relații, etica muncii și slujirea creștină. Așadar, o altă frământare ar trebui să ne încerce atunci când ne întrijim de sufletele oamenilor. Nu să-i manipulăm impunându-le propria opinie, ci să le respectăm libertatea și conștiința, învățându-i totuși să-și păstreze cugetul curat. Viețuirea creștină este mult mai complexă și mai provocatoare decât reducționismul unei abordări partinice.
Ca să nu mai spunem că a predica pro sau contra vaccinului te pune într-o postură vecină cu ridicolul. Fără studii medicale de specialitate, fără expertiză epidemiologică, adăpându-se din aceleași știri la care are acces tot omul, acești predicatori lasă impresii gonflate. E ca și cum ei (și doar ei) știu cum stau lucrurile cu adevărat. Acestei retorici i se adaugă și argumente biblice halucinante (în sensul că sunt interpretate inadecvat). Și uite așa, nu puțini vântură idei dintre cele mai năstrușnice, leagă oamenii cu jurăminte nerostite și creează o adevărată psihoză. Trist și chiar mortal!