Întâmplarea aceasta a fost povestită de Clement Alexandrinul (sec. II d.Hr.). Prin urmare, ea nu face parte din materialul canonic al Noului Testament, cu toate că se bucură de o largă acceptare din punct de vedere istoriografic. Versiunea pe care o reproduc este cea a lui Eusebiu de Cezareea (sec. IV d.Hr.), care a preluat textul lui Clement cu fidelitate.
După cum veți observa, avem aici o frumoasă lecție pastorală, dovada vie a mentorării spirituale în primele secole. De citit și de luat aminte!
După moartea tiranului (Domițian), Ioan s-a reîntors din insula Patmos la Efes, cercetând, când era rugat, ținuturile învecinate ale populației de acolo fie pentru ca în unele să așeze episcopi, în altele să întemeieze biserici, iar în altele să ordineze slujitori pe unul dintre cei arătați lui de Duhul.
Venind într-unul din orașele din apropiere, al cărui nume îl vor și cunoaște unii, el a mângâiat pe frați, apoi, întorcându-și privirile spre episcopul așezat în cetatea Efesului și văzând un tânăr cu trup bine legat, plăcut la înfățișare și cu suflet înflăcărat, a zis episcopului: „Îți încredințez purtării tale de grijă cu toată râvna pe acest tânăr și iau mca martori Biserica și pe Hristos.”
Episcopul a primit și i-a făgăduit totul, după care apostol a repetat iarăși aceleași lucruri și a citat aceiași martori, apoi a plecat la Efes.
Prezbiterul a luat acasă pe tânărul care-i fusese încredințat, l-a ținut lângă el, l-a hrănit și l-a îngrijit, iar în urmă l-a botezat. După aceea n-a mai avut grijă de el și nici nu l-a mai păzit, socotind că pecetea Domnului e destulă pază.
Fiind lăsat de capul lui înainte de vreme, tânărul s-a lipit, spre pierzarea lui, de alți tineri, de aceeași vârstă cu el, dar leneși, stricați și obișnuiți cu rele. La început aceștia l-au atras la niște mese bogate, după care l-au luat cu ei să meargă noapta să fure haine, pentru ca la urmă s-ajungă să facă fapte și mai rele.
Încetul cu încetul, el s-a obișnuit și daorită firii sale mai aprinse, a ieșit de pe calea cea dreaptă, ca un cal nestăpânit și puternic, în stare să-și muște până și zăbalele frâului și să se prăvălească năvalnic în prăpastie.
Pierzându-și cu totul nădejdea în mântuirea lui Dumnezeu, el nici nu se mai gândea doar la fapte mărunte, ci plănuia să facă isprăvi mari, asemănându-se întru toate cu cu ceilalți. De aceea i-a luat pe aceștia și a făcut cu ei o bandă de tâlhari, iar întrucât el era cel mai brutal, cel mai crud și cel mai sângeros, a ajuns repede căpetenia tâlharilor.
Între timp vremea trecuse. Ivindu-se iarăși nevoia, a fost chmat și Ioan în același oraș. După ce și-a rânduit treburile pentru care fusese chemat, Ioan a zis către episcopul locului: „Haide, episcope, dă-mi înapoi ce ți-am încredințat eu și Hristos, dă-mi depozitul pe care eu și Hristos ți l-am dat în fața Bisericii peste care cârmuiești tu și care-i martorul nostru.”
Bătrânul episcop s-a înspăimântat mai întâi, gândindu-se la o sumă mare de bani pe care n-o primise, de aceea nici nu-și putea închipui că-i vorba de banii pe care nu-i avea, dar, pe de altă parte, nu putea să nu aibă încredere în ceea ce-i spunea Ioan. „Pe tânăr ți-l cer și sufletul fratelui tău”, zise apostolul. Prezbiterul a oftat atunci din adâncul sufletului și lăcrimând a spus: „Acela a murit!” „Cum? Și de ce a murit?”, a întrebat Ioan. „Pentru Dumnezeu e mort!”, zise episcopul. „A plecat dintre noi, este un om rău și pierdut și, ceea ce-i mai rău, s-a făcut tâlhar. Împreună cu banda lui a pus stăpânire pe întreg mntele din fața bisericii.”
Apostolul și-a sfâșiat hainele și, după un geamăt, profund s-a lovit peste cap zicând: „Ce să zic? Bun paznic am lăsat pentru sfueltul fratelui! Dă-mi repede un cal și să mă însoțească cineva, arătându-mi drumul.” Și s-a strecurat repede din biserică așa cum era.
Ajuns la locul respectiv, apostolul a fost prins de straja tâlharilor, dar nici nu a încercat să fugă și nici nu s-a rugat să-i dea drumul, ci striga doar: „Pentru aceasta am venit, duceți-mă la căpetenia voastră!”
Acesta aștepta așa cum era, înarmat. Dar îndată ce a recunoscut pe Ioan în cel ce venea spre sine, l-a copleșit rușinea și a luat-o la fugă. Dar ca și cum ar fi uitat ce vârstă are, Ioan s-a luat după el pe cât îl țineau puterile și strigau: „Fiule, de ce fugi de mine, părintele tău, care nu-s înarmat și mai sunt și bătrân? Fie-ți milă de mine, fiule, nu te teme! La tine mai sunt niște nădejdi de viață veșnică. Am să mă așez pentru tine înaintea lui Hristos. Dacă ar fi nevoie m-aș duce bucuros chiar la moarte pentru tine așa cum a murit și Mântuitorul pentru noi: pentru sufletul tău l-aș da bucuros pe al meu. Oprește-te și ai încredere! Hristos este Cel ce m-a trimis.”
La auzul acestor cuvinte, tânărul s-a oprit, plecând mai întâi privirile în jos, iar după aceea aruncându-i armele, tremurând și plângând cu amar. După aceea a îmbrățișat pe bătrânul apostol care se apropia, și-a cerut iertare așa cum putea prin plânsetul lui, botezându-se parcă a doua oară prin lacrimile lui, ascunzându-și doar mâna dreaptă.
Apostolul i-a garantat și l-a asigurat cu jurământ că a găsit iertare pentru el de la Mântuitorul; s-a rugat de el, a îngenunchiat înaintea lui, l-a sărutat ca să-i arate c-a fost curățit prin căință și astfel l-a adus din nou la biserică. Acolo s-a rugat pentru el cu bogate rugăciuni, s-a nevoit împreună cu el în posturi prelungite și îmblânzindu-i cugetul cu multe și felurite cuvinte de îmbărbătare.
Și după cum se spune, nu s-a depărtat de el până nu l-a redat deplin Bisericii, fostul căpitan dând o minunată mărturie de căință adevărată, o puternică dovadă de naștere din nou, un trofeu văzut al Învierii.