Adeseori Pavel propune o interpretare etică a relației paradoxale dintre neputință și putere și care vrea ca cea dintâi să fie dacă nu cauza celei de-a doua măcar prilejul irupției ei. Slăbiciunea omului care se manifestă în greșeală și care dobândește în aceasta o conștiință acută și dureroasă, atestă faptul că, nefiind nimic prin el însuși decât acest om păcătos, el nu-și poate avea mântuirea decât de la intervenția unei puteri superioare și suverane. Printr-un act gratuit aceasta îi va conferi încrederea și, întâi de toate, forța de care e lipsit el însuși. O atare situație poate primi diverse formulări, dintre care una se va dovedi decisivă pentru înțelegerea temporalității existenței noastre: omul nu va scăpa de sărăcia lucie și nenorocirea în care se găsește și împotriva cărora e lipsit de putere, decât printr-o ruptură bruscă – pe care Kierkegaard o numește „salt”. E vorba de saltul în credință. Din acest moment saltul nu mai poate fi înțlees drept simpla trecere de la o stare psihologică la alta, e o condiție aflată în joc de fiecare dată, cea a unui om pierdut în păcat și determinat de el, căreia îi urmează o condiție în întregime nou, care va fi desemnată în mod provizoriu și global drept mântuire. E vorba, așadar, de o problemă sau de un proces etic, sau mai bine spus religios.
(Din Întrupare. O filozofie a trupului,
de Michael Henry,
Deisis, Sibiu, 2003, p. 256)