
Omul care a ajuns bătrânețea trebuie să-și dea seama de aceasta. Îndeosebi bătrânul trebuie să ajungă la cunoștința rostului vârstei lui. Viața are un sens în toate ale sale, prin urmare și în ceea ce privește bătrânețea. (…) Bătrânul trebuie să-și primească cu elan ultimul său stadiu, și să-l facă rodnic. Bătrânețea e tocmai pregătirea pentru ultimul salt al vieții, bătrânețea deschide marea aventură spre necunoscut. Și dacă fiecare vârstă are nevoie de o inițiere, cu atât mai mult bătrânețea. O inițiere în bătrânețe și de ieșire, de marea ieșire, moartea. (…) Și dacă, din punct de vedere imediat vital, bătrânețea se arată ca un declin în sensul unui proces lăuntric trupesc care o îngustează nemilos, în schimb, o mare eliberare se împlinește. Bătrânețea ni se descoperă ca o sacră anticipare a veșniciei, ca vârsta ordinii spiritului, minunata iarnă a duhului. În acest sens, adevărata bătrânețe e puternic creatoare sau, mai bine, trebuie să fie creatoare. Bătrânețea e a valorilor celor dincolo de scopul natural, al valorilor de cultură și ale spiritului.
(Din Ce este omul?,
de Sandu Tudor,
Christiana, București, 2017)