Avem aici una dintre ultimele picturi ale lui Vincent van Gogh, unul dintre pictorii cei mai zbuciumați pe care-i cunoaște istoria artei. Niciodată nu va mai picta flori și vegetație luxuriantă – o temă care-i fusese atât de dragă de-a lungul vieții.
Încercând să-l explice, Vincent îi scrie fratelui său, Theo: Imensa întindere a holdelor de grâu sub cerul tulbure și nu m-am sfiit să caut să exprim tristețea, singurătatea extremă. Este imaginea pe care-a avut-o în fața ochilor și în ziua dramatică a morții. Este ultima dată când redă vegetația, florile pe care le-a iubit atât de mult. Pastelurile se îmbină armonios, asigurând coloritul cu care pictorul ne-a obișnuit deja. Spațiul verde este circumscris în mod exemplar, clădirile din spate ancorându-l oarecum în realitatea urbană. O grădină plină de viață, care transmite privitorului o stare de bine și încântare. Și totuși cerul, acel cer tulbure – cum îl descrie van Gogh – trădează puternic depresia artistului. Planând asupra exploziei de culoare, cerul estompează prin culoarea lui întreaga bucurie. Este o imagine a tristeții existențiale, o chemare spre o solitudine ce va deveni patologică. Un tablou care spune aproape totul despre trăirile complexe ale pictorului și, mai ales, despre sfărșitul său iminent.