Biserica nu poate face abstracție nici de categoriile și structurile ei fundamentale, acelea care îi dau consistență, și în virtutea cărora ea există: întemeierea ei de către Hristos și misiunea dată de Hristos de a sluji în lume. Aceasta constituie de altfel criteriul dialogului dintre Biserică și lume. Fără aceasta teologia s-ar transforma în antropologie filozofică și umanism, iar Biserica ar deveni o instituție cu funcții exclusiv sociale. A adăuga însă, la categoriile teologice, aceste noi categorii pe care le impune istoria umană și care nu sunt ontologice, înseamnă a face prezentă Biserica în lumea concretă de azi, înseamnă a înnoi formele de pastorație porni care își actualizează și își adaptează misiunea ei. Și tocmai această înnoire poate constitui o turnantă în însăși viața Bisericii.
(Din Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și în teologia contemporană,
de Antonie Plămădeală, București: E.I.B.M.O., 1972, p. 153)