RelaÈ›ia dintre trup (carne, materialitate) È™i suflet (spirit, imaterialitate) a suferit metamorfoze multiple de-a lungul istoriei. Adesea trupul a fost văzut ca o închisoare a sufletului, iar relaÈ›ia s-a structurat pe ecuaÈ›ia: inferior-superior. De aici s-au născut tot felul de filosofii sau teologii ale antagonismului, care au condus la opÈ›iuni exclusiviste: fie suflet, fie trup. Dar, ca să punctăm È™i cealaltă extremă, istoria cunoaÈ™te È™i o reverberaÈ›ie hedonistă. Triumful plăcerii fizice a ridicat trupul cu instictele sale într-o perpetuă stimulare la rang de ideologie. ÃŽntr-un agnosticism precum cel contemporan suntem invitaÈ›i să gustăm plăcerea, ba chiar să ne înfruptăm din ea cu nesaÈ›. Sufletul – cu nimbul său metafizic – pare să se îndepărteze precum o sferă într-un colÈ› de univers.
Și totuÈ™i, pe lângă aceste două poziÈ›ii clar extremiste, mai există o atitudine mult mai nuanÈ›ată. Am găsit-o exprimată excelent de Dorin Ștefănescu: un spiritualism angelic ce demonizează trupul sau un materialism brutal ce face să sângereze spiritul. Aceste două poziÈ›ii de centru – am zice – sunt de fapt formele degradate, imperative È™i dogmatice ale extremelor prezentate mai sus. AÈ™adar, avem pe de o parte un spiritualism angelic, iar pe de altă parte un materialism brutal. Ambele atitudini pornesc exagerează două elemente inerente existenÈ›ei: spiritualul È™i materialul. Nimeni – afară de fariseii de zi cu zi – nu ar putea admite că el trăieÈ™te exclusiv într-o ipostază sau alta. Pendulăm antropologic între două lumi, ne miÈ™căm cum mai mult sau mai puÈ›ină graÈ›ie în ambele zone. Problema apare când spiritualismul nostru bine temperat scapă de sub control. Cu sau fără È™tiință, el se năpusteÈ™te asupra resortului material, amputându-l. Aici se naÈ™te fanatismul religios, intransigenÈ›a hâdă È™i elitismul spiritual. Și exacerbarea simÈ›ului nostru material produce o la fel de mare problemă. La antipod, această atitudine produce un libertinaj derapant, o afectare a simÈ›urilor È™i un orgoliu scăpat de sub control. Ne aflăm – fie într-un caz, fie în altul – într-un proces de degradare a fiinÈ›ei.
Ce rămâne de făcut? Cum împăcăm două entități care, după Cădere, se antagonizează în propria noastră existență?! Echilibrul cred că este cuvântul de ordine. Maturitatea spirituală a unui om îl ajută să trăiască năzuind la cer È™i aducând atmosfera cerului în inima lui; dar în acelaÈ™i timp să fie folositor pămânului. C.S. Lewis afirma fără echivoc: toÈ›i oamenii care au influenÈ›at în mod clar istoria umană au fost cu mintea ancorată în cer. Iată o provocare universală! Ar trebui s-o luăm în serios È™i să procedăm în consecință. Acum când conceptele devin tot mai fluide, când relativismul ne bicuieÈ™te la fiecare colÈ› de stradă, avem sarcina să ne comportăm bine, pilduitor. Să nu uităm nici o clipă că am fost creaÈ›i ca fiinÈ›e complexe È™i unice. Iar dacă aÈ™a stau lucrurile să ne comportăm ca atare…
Dar putem vorbi de trup si suflet ca de doua entitati diferite?
Eu ca si om sunt „un suflet viu”, trupul este locul in care sufletul se poate materializa, un trup fara suflet ma face un animal sau o altfel de fiinta, un suflet fara trup nu poate din nou exista, deoarece nu exista locul in care el sa se manifeste.
Asadar sufletul si trupul impreuna si inseparabile ma definesc pe mine ca si fiinta umana, aici si dincolo.
Tocmai aici este miza discuției.
Ființa umană se definește prin integralitatea ei, ca să zic așa. Fără suflet omul n-ar mai fi om, ci animal. Dar, tendința a fost mereu de a polariza aceste două componente și de a sfâșia oarecum întregul. Discuțiile se situează în zona antroplogiei și revendică o clarificare ontoogică sănătoasă.
Mă bucur că și acest eseu ți-a stârnit curiozitatea.